În timp ce Revoluţia din Moldova şi Ţara Românească era înăbuşită, în Transilvania mişcările revoluţionare ale românilor au continuat să se manifeste cu o forţă deosebită, prelungindu-se până în toamna anului 1849.

În cadrul celei de-a treia adunări de la Blaj din 3/15 şi 16/28 septembrie 1848, s-a rediscutat programul din mai, căruia i s-au adăugat noile cereri formulate la adunarea de protest de la Orlat (lângă Sibiu, 29 aug./10 sept.-30 aug./11 sept. 1848), îndreptată împotriva ''uniunii'' cu Ungaria. S-a propus redeschiderea Dietei Transilvaniei, dar şi organizarea unui guvern provizoriu alcătuit din reprezentanţi ai celor trei naţionalităţi, proporţional cu numărul lor. A mai fost cerută desfiinţarea robotelor, a execuţiilor militare etc.

A fost elaborat şi documentul intitulat ''Memoriu al poporului român din Transilvania'', care susţinea principiul egalităţii naţionale cu toate popoarele din Imperiu, participanţii cerând, în numele lor şi ''al fraţilor din Principatele Dunărene'', unirea tuturor românilor într-o uniune de popoare libere, sub conducerea Austriei, notează ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003). Întrucât relaţiile cu revoluţia maghiară erau compromise, adunarea a recunoscut ca suveran, în Principatul Transilvaniei, numai pe împăratul de la Viena. Era vorba, evident, de o soluţie provizorie, un prim pas spre realizarea unităţii, următorul constituindu-l desprinderea de imperiu şi crearea unui stat unitar românesc de sine stătător.

Acest Memoriu adresat Parlamentului austriac a reprezentat un episod al colaborării dintre revoluţionarii români din Ţara Românească, Moldova, Bucovina şi Transilvania. El era, totodată, şi dovada unei acţiuni comune menite să salveze statutul Ţărilor Române aflate sub dublă ocupaţie străină. Regimul politic instaurat după înfrângerea Revoluţiei din Ţara Românească a însemnat o încălcare a autonomiei, iar soluţia preconizată la Blaj, în septembrie, deşi propunea crearea unui stat românesc sub influenţa Austriei, era un pas înainte faţă de situaţia existentă peste Carpaţi. ''Suntem prea siguri - scria Bariţiu - că dacă nu va exista o monarhie austriacă, aici unde este ea, aceste ţări vor cădea pradă Rusiei împreună cu Principatele Dunărene'', potrivit lucrării ''Istoria Românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României Moderne, 1821-1878'' (Editura Enciclopedică, 2003).

În ultima zi a adunării a fost adoptat un act intitulat Decret, prin care se exprima hotărârea românilor de a trece la lupta armată în vederea apărării libertăţii sociale şi naţionale. A fost decisă şi o reorganizare a Comitetului Naţional, care avea acum misiunea de a organiza lupta românilor şi de a pune în aplicare programul lor. Numărul membrilor a fost redus la şase, preşedinte fiind ales Simion Bărnuţiu.

Comandantul militar al Transilvaniei, generalul Anton Puchner constrâns de ruperea legăturilor dintre Viena şi Pesta şi declanşarea războiului civil, a fost nevoit să părăsească atitudinea ambiguă manifestată până atunci faţă de români şi să recunoască Comitetul Naţional. Românii nu au mai aşteptat decizia acestuia şi au trecut la organizarea politică şi militară a acesteia.

În vederea luptei armate, încă din octombrie 1848, Comitetul Naţional Român a decis crearea a 15 legiuni române organizate pe ţinuturi, având în frunte câte un prefect şi un subprefect. Legiunile erau alcătuite din cete şi erau comandate de tribuni şi vicetribuni. Conducătorii legiunilor s-au recrutat dintre tinerii intelectuali români transilvăneni. Câteva au fost comandate de românii munteni şi moldoveni veniţi de peste munţi după înăbuşirea mişcărilor din Moldova şi Ţara Românească. Dintre tribunii revoluţionari care s-au aflat în fruntea legiunilor îi amintim pe: Ioan Axente Sever, Alexandru Bătrâneanu, C. Romanu-Vivu, Ioan Buteanu, Petru Dobra ş.a., notează lucrarea ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Începând din a doua jumătate a lunii octombrie, legiunile române împreună cu regimentele grănicereşti de la Orlat şi Năsăud, au dezarmat gărzile nobilimii în cea mai mare parte a Principatului Transilvaniei, exceptând scaunele secuieşti şi câteva oraşe. În multe comitate a fost alungată administraţia nobiliară şi înlocuită cu una românească, limba română a devenit limba oficială, au fost aleşi funcţionari şi judecători români. Au fost revitalizate instituţii tradiţionale: judele sătesc şi sfatul bătrânilor.

Aflat în Transilvania, Nicolae Bălcescu urmărea cu mult interes evenimentele revoluţionarilor: ''Românii din Banat şi Transilvania ştii că au luat armele (...)'' îi scria el în noiembrie 1848 lui A.G. Golescu. ''Românii de-aici au început a organiza districtele româneşti, punând funcţionari români şi introducând limba română în actele publice''. (''Revoluţia română din 1848'', Editura Politică, Bucureşti, 1969)

Însă, nesupunerea şi revolta s-au generalizat. Pământurile nobiliare au fost împărţite, reşedinţele distruse, mulţi nobili ucişi. În faţa acestor acţiuni, pe care nu le puteau controla, autorităţile militare ale Transilvaniei au încercat să ajungă la o înţelegere cu aristocraţia maghiară, restabilind Guberniul Transilvaniei, pentru a menţine ordinea. Procesul revoluţionar din Transilvania a dus, inevitabil, la crearea unei stări de tensiune între români şi armata imperială. Comandanţii militari austrieci au cerut desfiinţarea armatei de ţărani, ameninţând cu represalii militare satele în care erau atacate bunurile mobiliare.

De o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelor a fost adunarea secuilor de la Lutiţa (3/15-4/16 oct.), la care au participat, neţinând seamă de ordinul generalului imperial Anton Puchner, soldaţii şi ofiţerii din regimentele grănicereşti ale secuilor. Adunarea a hotărât ruperea imediată a legăturilor cu reprezentantul habsburgic de la Sibiu, desfiinţarea administraţiei militare şi civile subordonate Curţii de la Viena, chemarea întregului popor secuiesc de a porni lupta imediată împotriva trupelor imperiale. Refuzul secuilor a fost clar exprimat: nu mai doreau subordonarea faţă de Puchner şi recunoşteau doar autoritatea de la Pesta. A fost organizată oştirea secuiască, sub comanda lui Gabor Aron, în sprijinul administraţiei maghiare, potrivit ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Poziţiile diametral opuse adoptate de conducătorii românilor, ungurilor, saşilor şi secuilor au fost demonstrate din plin de numeroasele evenimente care s-au desfăşurat pe tot parcursul lunii octombrie. Reacţiile violente, cuprinse în manifestele guvernului ungar, confruntările de mare amploare dintre ţărani şi nobili, execuţiile unor conducători ai Revoluţiei române, Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simonis, Vasile Turcu şi Vasile Pop din Nasna ş.a. au conturat un război care a cuprins aproape întreg teritoriul Transilvaniei şi care s-a desfăşurat cu o violenţă greu de imaginat. Victimele au fost deopotrivă români, unguri, saşi şi secui. Dar tributul cel mai greu l-au plătit românii. Sate întregi au fost arse din temelii, biserici distruse etc., din toamna până în primăvara anului 1849, consemnează lucrarea ''Istoria Românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României Moderne, 1821-1878'' (Editura Enciclopedică, 2003).

La începutul lunii noiembrie 1848, pe neaşteptate, generalul imperial Anton Puchner a convocat două adunări la Sibiu şi la Blaj, pe criterii confesionale, având ca scop divizarea românilor şi dezarmarea legiunilor acestora. Membrilor Comitetului Naţional Român li s-a recomandat să dezarmeze poporul. La protestul formulat de George Bariţiu, generalul a răspuns tăios: ''jumătate din tunurile mele am să le întorc împotriva domniei voastre, iar cealaltă jumătate împotriva rebelilor''. (''Istoria Românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României Moderne, 1821-1878'', Editura Enciclopedică, 2003) AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu, editor online: Simona Aruştei)