În imagine:  Miting al Aviatiei Sportive, pe aerodromul Băneasa (1936).

Această ramură sportivă a aeronauticii, ştiinţă care studiază şi dă o rezolvare practică zborului cu aparate mai uşoare şi mai grele decât aerul, se identifică cu momentul în care între acestea apare întrecerea de diferite profiluri: zbor de altitudine, de durată, de viteză, de regularitate, de distanţă şi traversare a oceanelor şi a înălţimii munţilor, potrivit "Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România" (vol. I, Bucureşti, 2002).

Pentru prima dată, planoarele, aparate mai grele decât aerul, vor zbura la sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1890 şi 1896, inginerul Otto Lillienthal realizând aproape 2.000 de zboruri cu planoarele construite de el. Prima ridicare în aer a unui aparat mai greu decât aerul a avut loc în SUA, în 1903, fraţii Wright realizând acest lucru. Aparatul însă nu s-a ridicat de pe pământ cu mijloacele sale de autopropulsare, ci cu ajutorul unei catapulte.

La 18 martie 1906, pe câmpia din jurul Parisului, la Montasson, aparatul proiectat şi construit de românul Traian Vuia s-a ridicat de la sol cu ajutorul aparaturii aflate la bord.

Monoplanul lui Traian Vuia.

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / ARHIVA FOTO AGERPRES

În 1910, inginerul Henri Coandă expunea la al doilea Salon internaţional de aeronautică de la Paris primul avion original cu un motor cu reacţie, care a zburat pe platoul de la Issy-les-Moulineux la 16 decembrie, fiind pilotat chiar de constructor. La 17 iunie 1910, pe aerodromul de la Cotroceni, Aurel Vlaicu a realizat primul său zbor cu un aeroplan, construit şi proiectat de el, la care a montat un motor rotativ de 50 CP. La 23 august în acelaşi an, el a efectuat primul său zbor la un miting, ridicându-se de la sol cu 150 m şi dezvoltând o viteză de peste 70 km/oră.

Aviatoare participantă la mitingul aviatic desfăşurat la Băneasa- Bucureşti în 1936.

Foto: (c) ARHIVA FOTO AGERPRES

O asemenea activitate, de acum mediatizată, trebuia instituţionalizată. Primul aeroclub din Bucureşti, dotat cu un aerostat, a luat fiinţă în 1904, la iniţiativa omului care a introdus sporturile cu motor în România, prinţul George Valentin Bibescu. El va obţine, la scurt timp de la efectuarea zborului, primul brevet de pilot român, al 20-lea din lume. Apăruse deja la nivel internaţional forul care organiza şi conducea activitatea competitivă, Federaţia Aeronautică Internaţională (Federation Aeronautique Internationale - FAI), înfiinţată la Paris în 1905. FAI a elaborat codul sportiv, pe baza căruia se organizau toate competiţiile sportive aviatice.

În România, primul for care a condus activitatea respectivă a fost "Liga Naţională Aeriană Română", înfiinţată în 1912. Tot prinţul Bibescu va fi organizatorul primei competiţii aeriene din România, în 1910, pe câmpul de zbor de la Cotroceni; printre concurenţi au fost cei doi redutabili înaintaşi în acest sport: Aurel Vlaicu şi George V. Bibescu, victoria revenindu-i primului. Debutul în concursurile aeriene internaţionale se va produce în iunie 1912, la Aspen, lângă Viena, unde va avea loc o splendidă victorie pentru România, în faţa a 200.000 de spectatori. Aurel Vlaicu se înfruntă cu marele şi consacratul pilot francez Roland Garros.

Chiar şi femeile manifestă interes pentru învăţarea pilotajului, cu tot riscul acestei îndeletniciri, ţinând seama, mai ales, de nivelul tehnic al construcţiei aparatelor vremii respective. Un exemplu edificator îl constituie Elena Stoenescu-Caragiani, care obţine brevetul de pilot în Franţa în 1914, fiind printre primele femei-pilot din lume.

Paraşutist la un miting aviatic în 1965

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / ARHIVA FOTO AGERPRES

Primul Război Mondial impune o pauză aviaţiei sportive. În 1920, ia fiinţă "Aeroclubul Regal al României", care primeşte personalitate juridică în 1923, o dată cu afilierea la FAI. În 1936, ia naştere Federaţia Aeronautică Regală a României, care preia de la Aeroclub o parte din atribuţii. Primul preşedinte al acestui organism este prinţul George V. Bibescu, care era în acelaşi timp şi preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, funcţie pe care o va deţine din 1930 până la sfârşitul vieţii (14 noiembrie 1941). El rămâne în memoria acestei federaţii ca un promotor fără egal al activităţii aviatice pe plan naţional şi internaţional.

Miting aviatic pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, 1966

Foto: (c) VLAD RUSEANU / ARHIVA FOTO AGERPRES

Epoca interbelică s-a remarcat printr-un mare avânt în dezvoltarea reţelei de aerobaze şi aerodrumuri, în dotarea cu aparate de performanţă, în înfiinţarea şcolilor de pilotaj cu motor şi planorism şi, în special, în realizarea raidurilor la mare distanţă. G.V. Bibescu a participat la concursuri pentru obţinerea unor noi recorduri de altitudine, de viteză şi de paraşutism. Competiţiile "Cupa Bucureşti - Paris" şi "Concursul Micii Înţelegeri (Antanta)", care aveau caracter militar, au precedat şi au pregătit raidurile internaţionale de anvergură. Dintre acestea se detaşează performanţa de excepţie realizată în 1932 de Ion Ghica, care a parcurs distanţa Bucureşti - Saigon, de cca. 25.000 km în 150 de ore de zbor, cu aterizare pentru alimentare şi odihnă. Avionul era de construcţie românească, "SET-31G". O performanţă asemănătoare va realiza formaţia de avioane pilotate de Mihai Pantazi, Gh. Olteanu, Gh. Davidescu, Alexandru Cernescu, A. Stegher şi G. Jienescu, care au acoperit distanţa Bucureşti - Cape Town - Bucureşti, de 23.000 km, în 149 ore de zbor, aparatele folosite "Icar" fiind tot de producţie românească (în licenţă) Messerschmitt-Icar.

Miting aviatic pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, 1966

Foto: (c) ION DUMITRU / ARHIVA FOTO AGERPRES

Şi în domeniul recordurilor de viteză, de durată şi altitudine, piloţii români şi-au demonstrat clasa, isprăvile lor fiind înscrise în cartea recordurilor FAI, precizează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România. Astfel, în 1932, piloţii Ion Cociaşu şi Gheorghe Grozea stabilesc recordul de durată în circuit pentru aparate de categoria a doua - 8hl7', avionul utilizat fiind un "Klemm Kl-20". Mai târziu, Mihai Pantazi şi Gheorghe Grozea, zburând pe aparate "Messerschmitt M-23b", dotate cu flotoare, au bătut recordul mondial pentru hidroavioane uşoare în 12h2'05".

Miting aviatic pe aerodromul 'Boboc' din judetul Buzau, 1990.

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / ARHIVA FOTO AGERPRES

De o mare audienţă la public s-au dovedit demonstraţiile acrobatice. Renumita formaţie "Dracii roşii", alcătuită din Max Manolescu, Mihai Pantazi, P. Ivanovici, Gheorghe Olteanu, Pufi Popescu, Alexandru Frim, cărora li se adaugă Gh. Gherasim, Alexandru Papană şi Constantin (Bâzu) Cantacuzino, a avut un succes formidabil în epocă. Şi dacă Al. Papană n-a ocupat decât locul al XIII-lea la CM de acrobaţie aeriană de la Berlin, în 1936, el s-a impus spectatorilor germani câştigând premiul de popularitate.

Manifestări prilejuite de sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea şcolii de paraşutism, 1991.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU / ARHIVA FOTO AGERPRES

În acea perioadă, România s-a situat printre primele zece ţări din lume în ce priveşte prezenţa activă şi redutabilă a piloţilor femei, act de îndrăzneală şi de emancipare pentru că numele Nadiei Russo, Marianei Ştirbei, Virginiei Duţescu şi Măriei Ana Drăgănescu depăşiseră hotarele ţării. Femei piloţi, instructori-pilot de primă clasă şi deţinătoare a trei recorduri de viteză: Manolache Georgeta-Prejbeanu, Agache Ruxandra - pilot instructor, 6.000 de ore de zbor, Bulgaru Elena - instructor de zbor, 4.500 de ore.

În 1958, echipajul format din Simion Oţoiu, C. Manolache (conducător), C. Onciu şi Şt. Calotă realizează patru recorduri de viteză pe ruta Bucureşti - Kiev - Moscova - Bucureşti, cu escale logistice, omologate de FAI, la subclasa Clb. În 1961, pilotul O. Băcanu, pe un avion IAR-814, realizează un record mondial pe distanţa în circuit închis de subclasa Cld. Piloţii acrobatici îşi fac în 1972 reintrarea în competiţiile organizate de FAI, pentru ca în 1984 să cucerească medalia de argint la CM de acrobaţie aeriană de la Bekescsaba (Ungaria). Medalia a fost obţinută de Ana Nina Ioniţă, la cel de al patrulea program de figuri liber alese, cu durată de timp limitată. Numele ei, adăugat unui grup de piloţi de elită format din C. Rusu, M. Feţeanu, M. Mihu, M. Albu şi antrenaţi de marele pilot, maestrul emerit C. Manolache, va readuce în atenţia forurilor internaţionale şi opiniei publice prestigiul pilotajului românesc. S-au realizat 13 recorduri mondiale de viteză la zborul cu motor, de aviatorii Manolache, Militam, Gheorghiu, Popovici, Filip. De asemenea, a fost câştigat raliul aerian regional, Dunărea - Tisa - Mureş, în 1958. Formidabila formaţie de acrobaţie înaltă în romb, denumită "Vulturii Carpaţilor", a demonstrat în perioada anilor 1985-1994, în Elveţia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, zbor acrobatic în formaţie de la 50 m la 300 m, notează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului.

Din istoria aeronauticii face parte şi planorismul. Primul român care a zburat cu planorul, construit de el, a fost Aurel Vlaicu. În 1909, la Binţinţi (comuna în care s-a născut părintele aviaţiei naţionale, lângă Orăştie), pe Dealul Pomului, Vlaicu face încercări folosind curenţii de pantă, soluţie adoptată şi de şcolile străine de planorism. Soliditatea construcţiei planorului i-a permis lui Vlaicu să aibă ca pasager pe Valeria, sora sa, prima femeie care a zburat cu planorul. La nivel de practică organizată se va ajunge de-abia în anii '40, când primii planorişti brevetaţi se întorc din Germania. Primul care a realizat zboruri în pantă a fost Hubert Klompe din Braşov, succesorii lui fiind D. Bărbieri şi V. Popescu. La Sânpetru, lângă Braşov, se înfiinţează prima şcoală de zbor fără motor, existentă şi astăzi sub formă de aeroclub. Conducătorul acestei şcoli, socotită leagănul planorismului românesc, a fost V. Popescu, căruia i se datorează brevetarea unui număr mare de piloţi.

Printre performanţele remarcabile obţinute în perioada postbelică (1947) se află aterizarea în incinta stadionului ANEF din Bucureşti a reputatului constructor şi pilot M. Finescu, care va fi liderul planorismului românesc în următoarele patru decenii. Restricţiile extrasportive impuse zborului cu motor şi, mai ales, cu planoarele de către orânduirea comunistă, care se temea de trecerea frontierelor de stat pe calea aerului, au determinat stagnarea acestui sport. Abnegaţia şi devotamentul depuse de specialiştii genului ca M. Finescu, M. Iliescu, P. Crăiniceanu, E. Cernescu, Vl. Novischi, O. Popa au făcut ca planorismul românesc să supravieţuiască. Acestora li se adaugă numele constructorului Iosif Siliman, care a proiectat aparate de concepţie şi producţie românească "IS", cu care s-au brevetat şi calificat instructori şi piloţi şi s-au obţinut şi recorduri, dar care rămân modeste faţă de realizările internaţionale. Sunt de remarcat Octavian Lie, Gh. Georgescu, N. Mihăiţă, S. Sidon, E. Roschi şi V. Popescu, precum şi Fernanda Jurcă, cea mai valoroasă planoristă româncă, câştigătoarea unor concursuri internaţionale de prim rang.

Miting aviatic dedicat zilei internaţionale a copiilor şi aniversării a 110 ani de la naşterea aviatoarei Smaranda Brăescu (campioană mondială la paraşutism si pilot de raid), 2007.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / ARHIVA FOTO AGERPRES

Din sfera aeronauticii face parte şi paraşutismul, care în 1937 a fost introdus cu ajutorul armatei. Salturile de început s-au făcut din turnul de 80 m înălţime, apoi din avioane de tip "JJU-34". Anterior, au existat încercări singulare în cadrul armatei. În 1925, mecanicul de marină Eugen Sziclay a făcut o lansare din avion de la 600 m înălţime cu o paraşută de concepţie proprie. Dar performanţele de răsunet au fost realizate de Smaranda Brăescu, care a obţinut brevet în Germania, în 1928. Ea a stabilit primul record mondial de altitudine, la 28 octombrie 1931, realizând o lansare de la 6.000 m înălţime. Al doilea record mondial l-a obţinut la 19 mai 1932, la Sacramento, în California, ridicând performanţa la 7.233 m. După 1950 paraşutismul românesc se dezvoltă şi se înregistrează epoca recordurilor în cascadă la punct fix. I. Negroiu, I. Roşu, V. Sebe, V. Ţurcanu, E. Dumitrescu, M. Ciobanu, T. Tănăsescu, Gh. Iancu, N. Velicu, I Budea, I. Iordănescu, N. Pangică, T. Tănăsescu şi mulţi alţii şi-au înscris numele în cartea recordurilor FAI. În anii '60-'80 au apărut primele paraşutiste de valoare: Elena Băcăoanu, Ecaterina Diaconu, Măria Bistriţeanu, Elisabeta Popescu şi altele, care au realizat performanţe egale cu cele ale băieţilor. Astfel, la CM de la Bratislava din 1958, în proba de acrobaţie în cădere liberă, Elena Băcăoanu a cucerit titlul suprem, iar la aterizare la punct fix, Elisabeta Popescu a obţinut medalia de argint. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, redactor Arhiva Foto: Vlad Ruşeanu, editor: Dina Lecea, editor online: Anda Badea)