Gheorghe Magheru (1804-1880), general şi om politic, participant de seamă la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, a fost un militant pentru emancipare naţională, pentru unirea tuturor românilor, pentru un regim democratic.

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a avut o influenţă deosebită asupra lui Gheorghe Magheru. El a fost apoi căpitan de panduri, calitate în care s-a distins în mod deosebit în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, în care se angajează cu toată convingerea, împins de năzuinţa de a contribui la lupta de emancipare naţională a românilor, se arată în volumul ''Gheorghe Magheru'' (autori Apostol Stan şi Constantin Vlăduţ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969). Succesele repurtate în războiul din 1828-1829, apărarea oraşului Târgu Jiu în faţa jafurilor turceşti au făcut să sporească prestigiul lui Gheorghe Magheru, îndeosebi în Oltenia.

Devine prieten cu Ion Câmpineanu şi, ulterior, se numără printre iniţiatorii mişcării revoluţionare de la 1848, având un rol decisiv în izbucnirea mişcării la Islaz. Gheorghe Magheru a făcut parte din guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, fiind numit la 11 iunie 1848 în fruntea departamentului de finanţe.

La 18 iunie 1848, printr-un decret guvernamental, Gheorghe Magheru este numit căpitan general al trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din Ţara Românească, precum şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. La 25 iunie 1848, Nicolae Bălcescu, sub impresia unei posibile intervenţii contrarevoluţionare, cerea ''măsuri grabnice şi energice pentru a organiza o rezistenţă''.

În cursul lunii iulie 1848 Gheorghe Magheru a plecat în Oltenia, cu sarcina de a asigura aici ordinea revoluţionară, iar în luna august şi-a stabilit reşedinţa la Râmnicu Vâlcea, alegându-şi drept loc în vederea concentrării şi instruirii unităţilor de apărare localitatea Râureni. Acţionând astfel pentru asigurarea unei baze militare a revoluţiei, Gheorghe Magheru a fost organizatorul şi comandantul taberei militare de la Râureni, de pe Câmpul lui Traian, constituită prin mobilizarea unor efective numeroase de voluntari.

''La alegerea acestui loc a contat şi faptul că Oltenia era mai uşor de apărat, că aici existau încă panduri cu marea lor faimă revoluţionară (...), că generalul Magheru, foarte popular în Oltenia, putea antrena o intensă mişcare de voluntariat'', după cum subliniază istoricul Dumitru Almaş (''Magazin istoric'' nr. 11 /noiembrie 1973). ''S-au strâns la Râureni peste 10.000 de voluntari (...) De altfel, dacă se ţine seama şi de ordinul de deplasare a unor trupe din Oltenia şi Muntenia spre Râmnicu Vâlcea, ni se pare adevărată afirmaţia lui Heliade-Rădulescu, că, la Râureni, s-au adunat cam 30.000 de oameni, gata să lupte pentru patrie'', mai arată acesta.

De la finele lunii august, generalul Magheru a întreprins o acţiune perseverentă în vederea înarmării. În organizarea taberei de la Râureni el a beneficiat, în mică măsură însă, şi de concursul unor ofiţeri străini, îndeosebi francezi şi polonezi.

La începutul lunii septembrie 1848, când intervenţia externă era iminentă, C.A. Rosetti îi cerea generalului Magheru, în numele locotenenţei domneşti, ca ''în cea mai mare grabă, să chemi sub arme pe toţi volontirii şi pandurii ce ai înscris''. La rândul său, dată fiind insuficienta înarmare a unităţilor de dorobanţi şi de panduri, generalul Gheorghe Magheru cerea şi el autorităţilor de la Bucureşti luarea de noi măsuri. În septembrie, tabăra de la Râureni devenise inima rezistenţei populare şi revoluţionare, chiar dacă aceasta nu mai putea reprezenta decât ''o împotrivire disperată'' pentru a salva ''onoarea revoluţiei noastre şi viitorul poporului român'', după cum scria Magheru.

Într-o scrisoare adresată generalului Christian Tell la 9 septembrie 1848, Gheorghe Magheru spunea: ''Mă fericeşti amice, că o să pot cu mâna mea armată să protestez în contra tiraniei. Într-adevăr, dacă orizontul politicii noastre se întunecă, dacă o fatalitate neîmpăcată se pare a ne prigoni încă câtăva vreme, apoi e dulce să mori strigând: Libertate, Patrie, Independenţă! (...) Dumneavoastră poate nu vă opuneţi cu armele, căci nu puteţi, ci cu manifestaţii paşnice, singurele care v-au mai rămas; eu însă am câteva braţe care vor a se lupta pentru drepturile lor, şi ar fi o crimă de aş cuteza să le sting acest foc sacru, ce s-a coborât în piepturile lor!''

După intrarea trupelor otomane în Bucureşti, la 13 septembrie 1848, şi ocuparea Munteniei, generalul Magheru a continuat să exercite un control politic şi militar asupra întregii Oltenii. La 16 septembrie el adresa un protest către consulii puterilor străine, condamnând intervenţia în Ţara Românească a oştilor puterilor suzerană (Turcia) şi protectoare (Rusia). Deşi slab înarmate, formaţiunile de dorobanţi şi de panduri aflate la Râureni erau decise să se angajeze într-o acţiune de apărare împotriva oştilor turco-ruse.(''Gheorghe Magheru'' , Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1969)

Cu toate acestea, la 28 septembrie/10 octombrie 1848 generalul Gheorghe Magheru hotărăşte dizolvarea taberei de voluntari de la Râureni, de pe Câmpul lui Traian. Motivele care l-au determinat să dizolve tabăra au fost de ordin politic şi militar. Astfel, într-o scrisoare către Ion Ghica din 29 septembrie 1848, Ion Heliade-Rădulescu menţiona că l-a sfătuit pe Magheru ''să fie prudent, să nu dea revoluţiei un caracter de rebelie''. Dar, mai ales, generalul Magheru a cântărit şansele confruntării sale cu oştile celor două imperii, incomparabil mai bine înarmate şi dotate din punct de vedere tehnic.

Printr-o proclamaţie către poporul român, după ce menţiona scopul pentru care fusese organizată tabăra şi ţelurile nobile ale revoluţiei, Magheru condamna purtarea neloială a Porţii otomane şi anunţa demobilizarea pentru a nu provoca un ''război nepotrivit între noi şi două puteri mari''. Generalul Magheru, împreună cu grupul de ofiţeri din statul său major, a trecut, pe la Câineni, în Transilvania, nu înainte de a adresa un apel către dorobanţii şi pandurii aflaţi la Râureni de a răspunde cu promptitudine la chemarea oricărui fruntaş al revoluţiei, într-o situaţie favorabilă pentru Ţara Românească, în vederea reluării luptei de emancipare socială şi naţională.

În exilul său, generalul Gheorghe Magheru a stat scurt timp la Sibiu, apoi, în noiembrie 1848, a plecat spre Frankfurt pe Main, unde s-a întâlnit cu Ion Maiorescu. La finele lunii decembrie 1848 Magheru se afla la Triest, alături de alţi fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, între care şi Nicolae Bălcescu, pentru ca mai apoi să plece la Viena.

Încă de la începutul perioadei de exil, generalul Magheru s-a distins printr-o activitate prodigioasă menită să informeze opinia publică europeană asupra cauzelor revoluţiei române de la 1848. Totodată, imediat după stabilirea sa temporară în Transilvania, a depus eforturi pentru organizarea emigraţiei, bucurându-se de un mare prestigiu în rândul revoluţionarilor români exilaţi. La 1 ianuarie 1849, generalul Magheru se adresa din Triest fraţilor Golescu, aflaţi la Paris, cerându-le ca ''noi, fără cea mai mică întârziere, să ne constituim în comitet''. De asemenea, îi semnala lui Ion Ghica faptul că a întreprins chiar unele măsuri pentru constituirea organismului director al emigraţiei.

La 2 decembrie 1849, datorită şi activităţii lui Gheorghe Magheru, se constituia la Paris ''Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei'', sub conducerea unui comitet din care făceau parte Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti şi D. Brătianu. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Ady Ivaşcu)