Ierarh al Bisericii unite din Transilvania, Inochentie Micu (Ion Micu) s-a născut în Sadu Sibiului, în anul 1692. După cinci clase secundare absolvite la Colegiul iezuit din Cluj-Napoca, şi-a continuat studiile la seminarul din Tirnavia (Slovacia).

În urma morţii episcopului Ioan Giurgiu-Patachi, prin diploma din 25 februarie 1729, împăratul Carol VI l-a numit pe Ion Micu episcop şi consilier imperial, timp în care acesta studia teologia la Tirnavia.

După ce a fost numit episcop, Ion Micu a mai rămas în seminar până în iulie 1729, când a intrat în mănăstirea greco-catolică ruteană din Muncaci. La 5 septembrie a primit titlul de baron, devenind şi purtătorul numelui Clain (Klein - Micu în germană).

În 23 septembrie 1729 a fost hirotonit preot, iar în 25 septembrie 1729 s-a călugărit luând numele de Inochentie. A fost consacrat episcop spre sfârşitul anului 1730 şi a fost înscăunat cu mare pompă la Făgăraş, în 28 septembrie 1732, notează site-ul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (www.bru.ro).

Ajungând episcop unit de Făgăraş, Inochentie Micu a declanşat, din cadrele bisericii sale, lupta de emancipare politico-naţională a românilor ardeleni. Noul episcop, profitând de noul său statut oficial, a pus tranşant problema acordării pentru românii uniţi a drepturilor promise solemn prin diplomele imperiale emise în anii 1699 şi 1701 în chestiunea Unirii religioase, arată lucrarea Istoria Românilor, vol. VI, Ed. Enciclopedică, 2002.

În această luptă, Inochentie Micu a redactat şi susţinut numeroase memorii pe care le-a adresat, rând pe rând, monarhului, Guberniului ţării, Dietei, Cancelariei aulice, altor înalte foruri şi personalităţi din Viena şi Roma, inclusiv papei Benedict al XIV-lea.

Revendicările sale, formulate practic în numele şi în favoarea tuturor categoriilor de români trecuţi la unire, de la cler şi nobilime la micii slujbaşi, militari şi ţărănime, au fost mereu reluate pentru că în cea mai mare parte au rămas fără răspuns.

Inochentie Micu a solicitat îmbunătăţirea situaţiei culturale a clerului greco-catolic, ridicarea sa intelectuală prin sporirea posibilităţilor de instruire, atât prin studii în şcolile catolice din ţară şi din străinătate, cât mai ales prin înfiinţarea unor instituţii proprii de învăţământ.

Legat de statutul clerului greco-catolic, Inochentie Micu avea în vedere ridicarea materială a acestuia şi respectarea cu stricteţe a statutului său juridic de către autorităţile publice şi domnii de pământ. Preoţimea unită trebuia sustrasă jurisdicţiei seculare, scutită de greutatea sarcinilor iobăgeşti, de slujbele înjositoare faţă de stăpânii de pământ şi de feluritele dări apăsătoare către stat, exceptată de la încartiruiri militare şi cărăuşii, de la plata vămilor la poduri şi târguri, dotată cu venituri şi porţiuni canonice corespunzătoare, înzestrată cu dijmele şi quartele acestora prestate până acum clerului străin, îndreptăţită la primirea de sare gratuită, totul pentru a se situa cu adevărat la nivelul preoţimii recepte.

Inochentie Micu a fost preocupat şi de situaţia nobilimii române din Făgăraş, Hunedoara şi Chioar, din celelalte comitate, scaune şi districte ale ţării, estimată la cifra de 700 de nobili. Pentru aceştia a solicitat reprezentarea corespunzătoare în conducerea fiecărei jurisdicţii, în proporţie cu numărul sau ponderea ei.

Episcopul greco-catolic dorea în fapt o reprezentare generală a românilor, pe întreaga scară ierarhică şi în toate dregătoriile ţării, încât potrivit celor afirmate în 1735, pe viitor, când vom fi acuzaţi, "să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră" (Istoria Românilor, vol. VI, Ed. Enciclopedică, 2002).

În plus faţă de aceste revendicări, Inochentie Micu cere pentru clerul şi nobilimea greco-catolică recunoaşterea ca a patra naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei din sistemul constituţional al principatului Transilvaniei.

În 1744, s-a întrunit la Sibiu o dietă, la solicitarea expresă a împărătesei Maria Tereza (1740-1780), care ar fi trebuit să întărească în drepturi şi prerogative naţiunile politice şi religiile recepte, să înlăture orice discriminări legislative pentru catolici şi să fixeze statutul de drept al românilor uniţi.

Discuţiile purtate au răstălmăcit însă aceste obiective, iar articolele de legi votate au luat o formă restrictivă şi prejudicioasă pentru români. A fost respinsă ideea celei de a patra naţiuni politice sau constituţionale şi a numărării plebei române alături de plebea celorlalte Stări, prevăzându-se doar ca cei de condiţie ecleziastică şi nobiliară să beneficieze, corespunzător statutului lor juridic, de drepturile naţiunii pe pământul căreia trăiesc prin deţinerea şi dobândirea de bunuri nemişcătoare.

Reprezentanţii Stărilor au adoptat cu prilejul adunări de la Sibiu din 1744 un protest vehement la adresa revendicărilor româneşti, incriminând că: "episcopul şi clerul unit cer nişte lucruri, care nimenea nu le-a mai cerut niciodată de la străbunii noştri şi nu le va putea cere nici de la urmaşii noştri. Cere aceea ce păgubeşte în gradul cel mai mare privilegiile şi scutinţele cele mai vechi dobândite de la regi şi principi. Cere aceea ce vatămă sancţiunile pragmatice ale regatului, întărite şi de actualul rege. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute până acum, în pace, din partea naţiunilor patriei. Cere ce, de fapt clatină şi tulbură întreg sistemul acestei ţări, păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase, cât şi în cele politice şi economice. În fine, cere aceea ce clerului şi plebei valache, după firea ei prea bine cunoscută, nu i se cuvine niciodată" (Istoria Românilor, vol. VI, Ed. Enciclopedică, 2002).

Inochentie Micu a fost chemat la Viena pentru a face precizări în legătură cu plângerile şi cererile sale. La Viena, a fost supus unei anchete şi i s-a solicitat să răspundă unui rechizitoriu compus din 82 de acuze, între care şi aceea că nu este sincer ataşat de uniaţie, fiind bănuit de complicitate la provocarea mişcării de reacţie ortodoxă a ieromonahului Visarion Sarai.

Confruntat cu ostilitatea vădită a Curţii vieneze şi a înaltelor oficialităţi ecleziastice, Inochentie Micu a contestat competenţa comisiei de interogare şi, după câteva răspunsuri date, a preferat să plece în taină la Roma în speranţa obţinerii unui sprijin din partea papei.

În toţi ani cât s-a aflat la Roma, într-un exil impus, a încercat prin intervenţii şi audienţe repetate la diferiţi cardinali sau prin memorii adresate papei, să-şi justifice fuga şi să obţină de la împărăteasă atât iertarea pentru părăsirea Vienei, cât şi confirmarea şi executarea în totalitate a diplomelor Unirii religioase.

Exilul său roman a fost umilitor pentru episcopul român, fiind lipsit de venituri şi silit, în 1751, să demisioneze din funcţie.

"A murit la 23 septembrie 1768 departe de ţară, în pribegie la Roma, părăsit de cei pe care îi credea şi îi dorea sprijinitori şi fără a putea vedea împlinite idealurile pentru care luptase cu atâta dăruire întreaga viaţă. Reuşise totuşi, în cele câteva decenii de activitate petiţionară, să conceapă obiectivele luptei naţionale, să ofere acesteia un program politic bine articulat şi modern argumentat care va rămâne drept moştenire generaţiilor viitoare, cu deosebire celei suplicante de la 1791" (Istoria Românilor, vol. VI, Ed. Enciclopedică, 2002).

A fost înmormântat în Biserica "Madonna del Pascolo" din Roma. Osemintele episcopului unit Inochentie Micu Clain au fost aduse de la Roma în anul 1997 şi reînhumate în Catedrala de la Blaj. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cristian Anghelache, editor online: Daniela Juncu)