Încă de la declanşarea Revoluţiei în Ţara Românească aceasta a stat sub semnul ameninţării armatelor otomane şi ţariste. În acest sens, guvernul revoluţionar din Ţara Românească a desfăşurat o intensă acţiune diplomatică prin trimişii săi acreditaţi pe lângă marile puteri europene, notează lucrările "Revoluţia Română din 1848" (Editura Politică, 1969) şi "Istoria românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878)" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

La Constantinopol a fost trimis Ion Ghica, cu misiunea de a convinge Poarta să accepte schimbările din cele două ţări româneşti. Emisarul român trebuia să obţină în acest sens şi sprijinul diplomaţilor marilor puteri acreditaţi în capitala Imperiului otoman. Ambasadorul Marii Britanii însă, considerând Principatele ca făcând parte integrantă din Imperiu, aprecia că slăbirea legăturilor de suzeranitate urma să ducă, implicit, la întărirea influenţei Rusiei. Dumitru Brătianu fusese trimis la Pesta, iar Al.G. Golescu (Negru) s-a deplasat, succesiv, în Ungaria, Austria şi Franţa, unde a fost acreditat cu începere de la 1/13 august 1848; Ioan Maiorescu a mers la Parlamentul din Frankfurt am Main. Cu toate eforturile depuse, mai ales de Golescu, aceste acţiuni, în ansamblu, pe plan extern n-au putut salva regimul revoluţionar muntean şi, mai ales, să-l apere de intervenţia armată represivă a imperiilor învecinate.

În acest context politic, în a doua jumătate a lunii iulie, a avut loc prima intervenţie otomană. La 13/25 iulie a sosit, la Rusciuc, trimisul sultanului, Suleiman-paşa, un iscusit diplomat, însoţit de o armată de 20.000 de ostaşi sub comanda lui Omer-paşa, având ca scop instituirea ordinii regulamentare. La 19/31 iulie a trecut Dunărea la Giurgiu împreună cu o parte a armatei. În caz de împotrivire, Suleiman-paşa atrăgea atenţia că "dacă... mai stăruiţi încă să ţineţi ţara într-această poziţie falsă şi să urmaţi sistemul arbitrar, eu nu mă voi împiedica de a înainta în interiorul ţării cu forţa armată pe care o am la dispoziţie ca cel din urmă mijloc de a executa ordinele majestăţii-sale împărăteşti...", potrivit volumului "Revoluţia Română din 1848" (Editura Politică, 1969).

Multele manifestaţii organizate în Bucureşti, prin care oamenii îşi arătau ataşamentul faţă de cauza revoluţiei, dar şi hotărârea lor de a o apăra cu preţul vieţii, l-au determinat pe trimisul Porţii să acceptate să trateze cu revoluţionarii şi în primul rând cu Şt. Golescu, reprezentant al guvernului provizoriu la Giurgiu, a cărui misiune era tocmai aceea de a realiza o apropiere de Suleiman-paşa.

La 28 iulie/9 august a avut loc alegerea celei de-a doua Locotenenţe domneşti. Primul act emis a fost o repetare fidelă a proclamaţiei pe care o dăduse prima locotenenţă, astfel noul organ al Revoluţiei, învestit să conducă ca guvern legitim al ţării, a fost recunoscut de Suleiman-paşa în numele sultanului. La propunerea acestuia a fost constituită o delegaţie în frunte cu Nicolae Bălcescu, care să meargă la Constantinopol pentru a supune aprobării sultanului constituţia adoptată la Islaz. Suleiman-paşa credea că suveranul Turciei o va recunoaşte "cu prea neînsemnate schimbăciuini". Mergând pe linia concesiilor, Locotenenţa a modificat cele mai importante articole din constituţie precum cele referitoare la garda naţională, secularizarea averilor mănăstirilor închinate, votul universal, libertatea presei, reformarea domniei ca instituţie etc.

Nicolae Bălcescu sublinia în articolul "Drepturile românilor către Înalta Poartă", publicat în coloanele ziarului "Popolul suveran" din 2/14-6/18 august, poziţia după care trebuiau duse tratativele cu sultanul: "Dreptul m.s. sultanului stă numai în tributul hotărât ce suntem datori a-i plăti în fiecare an şi în dreptul de supremaţie, adică dreptul d-a întări pe domnul ales de ţară şi d-a fi privit ca un mai mare ale ţării, nu însă şi d-a porunci în ţară".

Delegaţia română nu a găsit la Constantinopol o atmosferă favorabilă desfăşurării tratativelor, plecând dezamăgită. Acest fapt s-a datorat boierimii reacţionare, care, printr-un memoriu trimis sultanului, protesta împotriva lui Suleiman-paşa, căruia i se aducea acuzaţia că ar fi pactizat cu revoluţia. În aceste condiţii, cercurile politice otomane au revocat pe Suleiman-paşa, care a fost înlocuit cu Fuad-efendi, considerat unul dintre cei mai energici comisari turci, un adversar al reformelor.

În acest context, ministrul otoman de externe Ali-paşa trimitea la 19/31 august 1848 o notă către ambasada rusă prin care înştiinţa că Suleiman-paşa a fost rechemat şi pedepsit, iar Fuad-efendi a primit instrucţiuni din partea sultanului de a merge cu forţa armată împotriva Revoluţiei din Ţara Românească.

La 27 august 1848, Fuad-efendi a sosit la Galaţi, de unde, după câteva zile de carantină, a trecut cu armatele la Giurgiu. Administratorul judeţului Brăila, Dimitrie G. Golescu surprins de inexplicabila încălcare a pământului românesc de către Poarta otomană, a protestat şi condamnat vehement această atitudine. La 1/13 septembrie, o delegaţie a sosit la Giurgiu cu un memoriu din partea Locotenenţei prin care se cerea comisarului turc respectarea constituţiei de la Islaz şi a drepturilor pe care ea le proclamase. Fuad-efendi a spus că nu va face vreo declaraţie până în momentul în care va sosi la Bucureşti.

În aceste condiţii, au fost intensificate măsurile de organizare a rezistenţei armate, care însă s-a lovit de slaba dezvoltare economică ce nu permitea dotarea cu mijloace proprii de luptă, dar şi de ezitările unora dintre fruntaşii Revoluţiei. Pentru a arăta tuturor încă o dată ataşamentul românilor faţă de cauza Revoluţiei, la 6/18 septembrie, au fost arse Regulamentul organic şi arhondologia (condică ce cuprindea rangurile boiereşti). Apreciind în mod just pericolul iminent în care se găsea revoluţia şi ţara, Nicolae Bălcescu, aflat încă la Constantinopol, cerea cu insistenţă organizarea unei rezistenţe armate împotriva duşmanului: "Este neapărat ca să începeţi a vă găti ca să arătaţi oarecare semne de împotrivire, oarecare demonstraţii armate".

Unităţi militare au fost îndreptate spre tabăra de la Râureni (Câmpul lui Traian), organizată în preajma Oltului, de Gheorghe Magheru. Însă nu au fost luate măsuri de rezistenţă împotriva înaintării armatei otomane dinspre Giurgiu spre Bucureşti.

Fuad-efendi a întrerupt marşul spre Bucureşti, aşezându-şi tabăra la Sinteşti. După două zile a schimbat itinerariul trupelor, astfel încât la 12/24 septembrie 1848 şi-a aşezat tabăra în Dealul Cotrocenilor. În acel moment, oştirea otomană s-a aflat în faţa unui zid viu alcătuit din ţărani "în număr de cel puţin 30.000" după aprecierea consulului Colquhoun, aşezaţi fiecare "după sate, fiecare cu preotul său şi cu prapurii bisericilor". Comisarul otoman nu a acţionat imediat. El a trecut la o nouă etapă a operaţiilor abia la 13/25 septembrie, mizând pe faptul că mulţi dintre ţărani, lipsiţi de hrană, se vor retrage. Consulul Colquhoun a constatat prezenţa, în acea zi, a câtorva mii de ţărani precum şi faptul că "întreaga linie a frontului era încă ţinută de preoţii lor şi de purtătorii de prapuri", conform lucrării "Istoria românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878)" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

La 13/25 septembrie, Fuad-efendi a trecut la înlăturarea, prin arestare, a fruntaşilor Revoluţiei, care au refuzat să accepte restabilirea Regulamentului organic. În locul Locotenenţei domneşti a fost numit caimacam Constantin Cantacuzino. Revoluţionarii români în frunte cu Nicolae Bălcescu au protestat vehement împotriva introducerii rânduielilor regulamentare, strigând: "Moarte mai bine decât regulamentul". Marea majoritate a fruntaşilor revoluţionari au fost arestaţi şi surghiuniţi peste graniţele ţării.

După arestarea delegaţiei revoluţionare, tabăra otomană de la Cotroceni a fost ridicată şi cei peste 20.000 de turci dispuşi pe trei coloane s-au îndreptat spre capitală. O coloană comandată de Mehmed-paşa a trecut pe la Văcăreşti şi a pătruns prin bariera Podului Beilicului (azi Calea Şerban Vodă). A doua coloană, cu mult mai numeroasă, pusă sub comanda lui Fuad-efendi şi Omer-paşa, a forţat pătrunderea de la Podul de Pământ (azi Calea Plevnei). Lipsiţi de arme şi de conducători, în zadar bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni au încercat să împiedice înaintarea turcilor atunci când aceştia au acţionat cu cavaleria şi au făcut uz de baionete şi puşti. Sute de oameni au fost călcaţi de copitele cailor sau au căzut răpuşi de gloanţe şi baionete. Dacă ar fi fost înarmată, curajoasa rezistenţă de la poalele Cotrocenilor ar fi putut da o ripostă hotărâtă otomanilor. Ea a fost urmată de eroica luptă angajată de garnizoana militară a capitalei cu cea de-a treia coloană otomană, care, în frunte, cu Cherim-paşa, venind pe Calea Pandurilor, se îndrepta spre cazarma din Dealul Spirii, unde urma să-şi aşeze efectivele.

Trebuie menţionat faptul că în ciuda ordinului primit în noaptea de 12 spre 13 septembrie din partea lui Ion Brătianu, prefect al Poliţiei Capitalei, de a merge în Dealul Spirii cu armele descărcate, căpitanul Pavel Zăgănescu, aflat la comanda companiei de pompieri, a plecat cu ele pregătite pentru luptă. Pe de altă parte s-a remarcat atitudinea colonelului Radu Golescu care, trecând peste ordinul dat de şeful oştirii, a refuzat să predea cazarma lui Cherim-paşa, declarând: "datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat".

În lupta din Dealul Spirii, pompierii au pus în derută oştirea otomană, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă. Din ordinul lui Cherim-paşa, turcii au recurs la tunuri, care au provocat numeroase victime în rândul ostaşilor români. În această încleştare, la îndemnul "pe tunuri, copii, că ne prăpădesc", pompierii s-au năpustit asupra celor două piese pe care le capturaseră, îndreptându-le împotriva duşmanului. Au căzut zeci de morţi şi răniţi. Însă, lipsa muniţiei şi intervenţia unui escadron de cavalerie otomană au determinat abandonarea de către români a tunurilor, nu înainte de a le fi scos din poziţia de tragere. Retraşi din ordinul colonelului Radu Golescu în scopul aprovizionării cu muniţii, pompierii, cot la cot cu infanteriştii, au reluat cu şi mai multă îndârjire lupta.

Văzând hotărârea cu care luptau soldaţii români, otomanii au decis încheierea luptei. În schimbul depunerii armelor, românilor le era asigurată "libera ieşire din cazarmă". În momentul în care 200-300 de ostaşi fără arme au părăsit cazarma, turcii au deschis focul. Au murit şi au fost răniţi numeroşi soldaţi români. În cazarmă mai rămăseseră câţiva care au refuzat depunerea armelor.

În cele din urmă, trupele turceşti aflate sub comanda lui Cherim-paşa au pus stăpânire pe cazarmă, iar celelalte două coloane au ocupat oraşul, prădându-l şi săvârşind numeroase abuzuri. A fost introdusă în grabă ordinea regulamentară anunţată de Fuad-efendi printr-o proclamaţie drastică, spunând că "trebuie să piară orice urmă de revoluţie". După două zile, luând drept pretext tragica luptă din 13/25 septembrie 1848 între români şi turci, trupele ţariste, din ordinul comisarului general Duhamel, au trecut Milcovul la 15/27 septembrie sub comanda generalului Luder, pentru a sprijini armata sultanului. Au fost arestaţi şi maltrataţi toţi cei care au luat parte la revoluţie sau care au deţinut funcţii în timpul guvernării revoluţionare. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Anda Badea)