Ion Ghica, scriitor, economist şi om politic, exponent al generaţiei paşoptiste, s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti.

A făcut studii de gramatică română cu Ion Heliade-Rădulescu şi de franceză cu J.A. Vaillant, după care a urmat Colegiul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, conform Dicţionarului ''Membrii Academiei Române'' (2003). Şi-a luat bacalaureatul în Litere la Sorbona (1836) şi în ştiinţe matematice la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Paris (1838). A absolvit, de asemenea, Şcoala de Mine din Paris (1840) şi a audiat cursuri de economie politică la College de France şi pe cele ale Conservatorului de Arte şi Meserii din Paris.

Ion Ghica alături de alţi studenţi români aflaţi la Paris au constituit în august 1838 ''Societatea pentru învăţătura poporului român'', după cum aminteşte istoricul Vasile Netea în lucrarea ''Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român'' (Ed. Albatros, 1980).

Revenit în ţară cu planuri de modernizare a exploatărilor miniere, Ion Ghica este primit cu ostilitate şi i se refuză orice funcţie, din pricina activităţii politice din anii studenţiei şi a colaborării sale cu I. Câmpineanu, se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'', coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998). Trece astfel în Moldova şi devine profesor de economie politică, geometrie descriptivă, geologie şi mineralogie la Academia Mihăileană din Iaşi (1842-1843), deschizându-şi cursurile cu prelegerea ''Despre importanţa economiei politice''.

A fost unul dintre fondatorii societăţii secrete ''Frăţia'' (1843) şi a contribuit la apariţia la Iaşi a revistei ''Propăşirea'' (1844).

''Întoarcerea lui Ion Ghica la Bucureşti, părăsind profesoratul şi Academia Mihăileană de la Iaşi, în vara anului 1844, întăreşte în primul rând poziţia tineretului revoluţionar muntean'', scrie istoricul Cornelia Bodea în volumul ''Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849'' (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967). A făcut parte din ''Asociaţia literară a României'', constituită oficial în februarie 1845, la Bucureşti, din iniţiativa lui Nicolae Bălcescu. De asemenea, a fost ales preşedinte al ''Societăţii studenţilor români'' de la Paris, a cărei activitate a fost inaugurată la 2/14 decembrie 1845.

''Tinerii de la Paris se gândesc să folosească de pe acum calităţile diplomatice şi relaţiile personale ale lui Ion Ghica cu noul vizir, Reşid Paşa, pentru a convinge guvernul turc despre necesitatea stringentă a revendicărilor sociale şi naţionale ale românilor şi despre avantajele reciproce, în cazul când sprijinind aceste revendicări Poarta ar accepta şi reducerea suzeranităţii la semificaţia ei nominală'' (''Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849''). În cadrul pregătirilor pentru declanşarea revoluţiei, Ion Ghica a fost trimis în primăvara anului 1848 în misiune la Constantinopol, pentru a obţine sprijin politic şi diplomatic.

Din iniţiativa lui Ion Ghica şi a lui C.A. Rosetti, în Ţara Românească se constituie în aprilie 1848, în jurul societăţii ''Frăţia'', un comitet revoluţionar. Ion Ghica face parte, de asemenea, din comitetul revoluţionar cu componenţă lărgită din Ţara Românească, constituit la 10/22 mai 1848, alături de Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Cezar Bolliac, fraţii Goleşti, Ion Heliade Rădulescu ş.a.

În Ţara Românească, revoluţia a izbucnit la Bucureşti la 11/23 iunie 1848, iar la 14 iunie a avut loc formarea noului guvern provizoriu, care a acţionat pentru consolidarea revoluţiei şi recunoaşterea ei de către puterile europene, trimiţând mai mulţi emisari. Astfel, lui Ion Ghica i-a revenit sarcina să poarte tratative cu Poarta otomană pentru a o convinge să accepte guvernul şi programul revoluţionar.

În demersurile întreprinse la Constantinopol, Ion Ghica vorbea în numele ambelor Principate, în mod similar procedând şi alţi emisari ai revoluţiei, precum A.G. Golescu, Gh. Magheru etc.''După cum relatează o scrisoare a lui N. Bălcescu către Radu Golescu, din 25 iulie, emisarul regimului revoluţionar din Ţara Românească la Constantinopol, Ion Ghica, discutase cu autorităţile otomane posibilităţile şi modalităţile în care s-ar putea realiza unitatea celor două ţări'', menţionează istoricul Apostol Stan în volumul ''Revoluţia română de la 1848'' (Bucureşti, 1987).

După înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească şi exilarea conducătorilor acesteia, au existat încercări din partea lui Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu, la Constantinopol, de a concentra întreaga emigraţie sub conducerea unui reprezentant unic. Aceste încercări însă au eşuat.

De asemenea, Ion Ghica a făcut parte, alături de Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti ş.a., din comitetul aflat în fruntea ''Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei'', constituită la Paris la 2 decembrie 1849. Rămas în exil, a fost guvernator (1854) şi apoi bei (prinţ) de Samos (1856).

Perioada petrecută în exil a fost evocată de Ion Ghica în ''Scrisori'' şi în ''Amintiri din pribegia după 1848''. În această din urmă lucrare, cuprinzând scrisori şi acte referitoare la revoluţia de la 1848, se găsesc şi scrisorile pe care bunul său prieten Nicolae Bălcescu le-a trimis din oraşele prin care a pribegit după înfrângerea revoluţiei, mai exact din Budapesta, Viena, Paris, Londra, Toulon, Neapole.

Revenit în ţară în 1858, Ion Ghica a ocupat, după Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, diferite funcţii: prim-ministru şi ministru de Interne al Moldovei (1859) şi al Ţării Româneşti (octombrie 1859 - mai 1860), iar după Unirea definitivă a Principatelor Române a fost vicepreşedinte al Adunării Legislative, director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862).

A condus, de asemenea, guvernul liberal din perioada 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871 şi s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal (1875). Ion Ghica a fost, de asemenea, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1881-1890). A fost ales membru (din 13 august 1874) şi preşedinte al Societăţii Academice Române (1876-1879), apoi al Academiei Române (1879-1882, 1884-1887, 1890-1893, 1894-1895).

Ion Ghica a murit la 22 aprilie 1897, la moşia din Ghergani, judeţul Dâmboviţa, unde a şi fost înmormântat. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Gabriela Badea)