Jean-Paul Sartre (1905-1980) a fost un filosof existenţialist, romancier şi dramaturg, personalitate a vieţii publice franceze.

Cheia de boltă a filosofiei sale este că existenţa precede esenţa. Fiecare om mai întâi există şi de abia apoi îşi conturează o identitate definitorie, în funcţie de acţiunile sale. Ceea ce sunt este permanent remodelat prin acţiunile mele: numai după moarte sunt posibile judecăţi finale referitoare la felul de om care am fost.

Astfel, Sartre se opune convingerilor teiste, potrivit cărora omul a fost creat de divinitate cu un anumit scop, dar şi celor deterministe, care susţin că omul este definit de genetică şi mediul înconjurător, factori pe care nu îi poate controla.

Din moment ce nu are un scop predeterminat şi nici o esenţă determinată din afara sa, omul este, susţine Sartre, condamnat să fie liber, ceea ce înseamnă că trebuie să suporte povara responsabilităţii pentru fiecare acţiune a sa, oricât de angoasant sau incomod ar fi acest adevăr. A căuta scuze pentru situaţia noastră sau a ne iluziona că nu putem face altfel, chiar şi în circumstanţe extreme, este o trăire "inautentică", în rea-credinţă ("mauvaise foi"), subliniază filosoful francez.

Într-un fragment celebru din principala sa lucrare filosofică, "Fiinţa şi neantul" (1943), Sartre scrie că "un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie".

În 1964, lui Jean-Paul Sartre i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru literatură, "pentru opera sa bogată în idei şi străbătută de dorinţa de libertate şi adevăr, operă care a exercitat o mare influenţă asupra epocii noastre", conform www.nobelprize.org. Sartre nu l-a acceptat, explicând că "Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum".

Pe lângă "Fiinţa şi neantul", alte câteva dintre operele gânditorului francez sunt: romanul "Greaţa" (1938), piesa de teatru "Fără ieşire" (1944), autobiografia "Cuvintele" (1963). AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Liviu Tatu, editor online: Irina Giurgiu)