Ortodoxe
Scoaterea Sfintei Cruci; Sf. 7 fraţi Mucenici Macabei (Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului)

Greco-catolice
Scoaterea Sf. Cruci; Cei 7 prunci m. Macabei, mama lor Salomoni şi învăţătorul lor Eliazar; Sf. Alfons Maria de Liguori. Începe Postul Sfintei Marii

Romano-catolice
Sf. Alfons M. de Liguori, ep. înv.

Scoaterea Sfintei Cruci se sărbătoreşte de Biserica Ortodoxă la 1 august.

În această zi, la Constantinopol, era scos din trezoreria imperială lemnul Sfintei Cruci şi era dus în procesiune până la Catedrala Sfânta Sofia. La ceremonie participau mulţi preoţi şi diaconi, care tămâiau pe tot drumul lemnul Crucii pe care s-a răstignit Hristos Mântuitorul lumii.

Mulţimea se oprea pe parcurs la o fântâna cu un baptisteriu, unde se făcea binecuvântarea apei, pentru ca apoi Sfânta Cruce sa fie pusă pe masa altarului Sfintei Sofia.

Din catedrală se făceau apoi, în fiecare zi, până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), procesiuni în cartierele oraşului, pentru a purifica aerul şi a-i proteja pe locuitorii cetăţii de epidemiile ce se puteau răspândi cu repeziciune la acea epoca, mai ales pe căldurile din luna august.

Sfânta Cruce este prăznuită de-a lungul anului bisericesc de câteva ori: Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie; Duminica Sfintei Cruci, a treia duminică din Postul Mare; Scoaterea cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, pe 1 august; Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer, în Ierusalim, pe 7 mai.

Astăzi sunt prăznuiţi şi cei 7 fraţi Mucenici Macabei care au suferit chinuri mari şi moarte martirică pentru că s-au opus încercărilor de întoarcere a poporului israelit de la credinţa în Dumnezeu la închinarea la idoli.

Prigoana a început în timpul regelui Antioh al IV-lea (175-164 î.Hr.), care se chema şi Epifanis, adică luminos, "dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcîndu-se chip al lui Antihrist" (Vieţile Sfinţilor).

Pe fondul tulburărilor din interior al lumii iudaice, regele Antioh, care domnea într-o parte a imperiului întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) (336-323 î.Hr.), a dispus ca toate popoarele din toate seminţiile aflate sub conducerea sa să adopte valorile elenistice şi în mod obligatoriu cultul zeilor să fie singurul practicat.

În Ierusalim aplicarea acestei dispoziţii a fost favorizată "de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpînire", între care s-a aflat şi marele arhiereu, Menelae, care a deschis porţile oraşului în faţa armatei lui Antioh.

"De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întâmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrîni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi din acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei şi al legii" (Vieţile Sfinţilor).

Atunci când nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta, au fost prinşi, împreună cu mama lor, şi cei şapte fraţi Macabei.

Pentru neamul bun din care se trăgeau, au fost trimişi în Antiohia spre cercetare. Au fost omorâţi în mari chinuri în faţa mamei lor, Solomonia, pentru că nu au renunţat nicidecum la legea lor. (surse: vol. "Vieţile Sfinţilor"; http://www.crestinortodox.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Liviu Tatu)