"Cântăreaţa cheală" (''La Cantatrice Chauve'') a marcat debutul în dramaturgie al scriitorului român de limbă franceză Eugen Ionescu (1909-1994).

Piesa, a cărei premieră a avut loc în 1950, la Paris, este una reprezentativă pentru curentul dramatic al teatrului absurdului, alături de "Aşteptându-l pe Godot", creaţia din 1953 a lui Samuel Backett (1906-1989). Lipsa de sens a existenţei, incapacitatea de a comunica, personajele şterse, dominate de automatisme, amestecul de tragic şi comic sunt câteva dintre trăsăturile teatrului absurd.

Cele şase personaje ale piesei lui Eugen Ionescu vorbesc în clişee, sunt banale şi vidate de caracter, nu au răbdare să se asculte între ele, discursul lor fiind ilogic şi confuz, precum "experienţa ne învaţă că atunci când se anunţă sunând la uşă, niciodată nu e cineva" sau "Pentru ce la rubrica stării civile, în ziar, se precizează întotdeauna etatea personajelor decedate şi niciodată a noilor născuţi?". Nu există un fir epic propriu-zis, intriga stagnează, căci personajele sunt incapabile să evolueze în vreun fel.

De altfel, chiar titlul "antipiesei", aşa cum o numea autorul, este absurd, căci nu are legătură nici cu personajele, nici cu replicile lor.

Deşi primită cu răceală de public şi critică la momentul premierei, în anii '60 a început să fie recunoscută ca o lucrare de referinţă şi a devenit una dintre cele mai jucate piese din Franţa.

Într-un top al celor mai bune o sută de opere ale literaturii universale scrise în secolul al XX-lea, realizat de Le Monde în 1999, "Cântăreaţa cheală" se află pe poziţia cu numărul 24, potrivit www.lemonde.fr. AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Liviu Tatu, editor online: Simona Aruştei)