În urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, s-au reluat discuţiile privind raţiunea aducerii în România, a unui prinţ străin. Explicaţia, pentru această alegere, se găsea în dorinţa românilor de încheiere, pe de o parte, a disensiunilor şi luptelor politice interne pentru domnie, iar pe de altă parte, de creare a condiţiilor unui sprijin diplomatic, eficient, pe plan extern, pentru ţară. Dorinţa fusese clar formulată de Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească în 1857, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Locotenenţa Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe), au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună, care au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care, însă, a refuzat. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, şi cu cel de-al doilea său fiu, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei Otto von Bismarck.

La 30 martie/11 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a publicat o proclamaţie către popor, prin care era făcută recomandarea alegerii prin plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I, potrivit volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I'' (Ioan Scurtu, vol. I, 2004). Plebiscitul organizat între 2/14-8/20 aprilie 1866 a avut un rezultat pozitiv: 635.969 voturi sunt "pentru'' şi doar 244 ''contra''.

La 10/22 mai 1866, în faţa Adunării Constituante (aleasă la 9/21 aprilie), Locotenenţei Domneşti şi Guvernului, prinţul Carol a depus jurământul de credinţă: ''Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritorială şi a domni ca domn constituţional'', potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003). A fost proclamat de către Adunarea Constituantă Domnitor al României sub numele de Carol I.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic şi cultural. Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, în perioada 1866-1871, la conducerea ţării s-au aflat 13 guverne şi au avut loc aproape 30 de remanieri guvernamentale, Carol I s-a pronunţat atât în plan extern, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării. La 1/13 iulie a fost promulgată noua Constituţie a României (în vigoare până în 1923, cu unele modificări), redactată după modelul Constituţiei Belgiei (februarie 1835), considerată la momentul respectiv ca fiind cea mai avansată pe plan european.

Ziua Independenţei de Stat a României; depunere de coroane de flori la Statuia Victoriei din municipiul Focşani - Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU / AGERPRES FOTO

Redeschiderea problemei orientale, prin răscoala antiotomană a Bosniei şi Herţegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor în 1876 şi Serbiei şi Muntenegrului în acelaşi an, a constituit momentul favorabil de aducere în prim-plan a independenţei României.

România a semnat, la 4 aprilie 1877, Convenţia cu Rusia, în contextul prefigurării conflictului din Balcani. Potrivit documentului, trupele ruseşti erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a ţării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent şi că semnăturile ei internaţionale nu aveau valoare juridică. Astfel, acestea au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie, România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat de fapt într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul şi Turtucaia la 26 aprilie/8 mai.

În aceste noi împrejurări, opinia publică şi presa românească au cerut guvernului proclamarea de urgenţă a independenţei ţării. La 29 aprilie/11 mai, Adunarea Deputaţilor a dezbătut în şedinţă publică situaţia creată, adoptând o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 30 aprilie/12 mai, Senatul a votat o moţiune asemănătoare.

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, care a proclamat Independenţa de Stat a României. În faţa Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (...) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă", potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

După discurs, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că "rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. Tributul datorat Porţii (914.000 lei) a fost anulat şi trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării.

În aceeaşi zi a fost instituită prima decoraţie românească - "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, potrivit ''Istoriei României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Deşi Independenţa României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. Între 12/24 şi 16/28 iulie 1877 trupele române au trecut Dunărea. Armata română fără nicio experienţă de război, dar cu multă dăruire şi un curaj enorm, a cucerit pe rând redutele Griviţa (30 aug./11 sept. 1877), Rahova (9/21 sept. 1877), Opanez (28 nov./10 dec. 1877) şi Smârdan (12/24 ian. 1878), potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007).

Ziua Independentei de Stat a României; depunere de coroane de flori la Cimitirul Militar din Iaşi - Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la negocierea şi semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano prin care s-a pus capăt Războiului ruso-româno-turc (19 febr./3 mart.1878), motivul invocat fiind acela că independenţa proclamată nu fusese recunoscută de Marile Puteri şi că ţările respective nu puteau constitui subiectul unui act internaţional. Prin acest Tratat, Poarta a recunoscut independenţa României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Însă, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost cedate Rusiei de către Imperiul Otoman, care-şi rezerva dreptul de a o schimba ''cu partea Basarabiei detaşată la 1856'' se arată în volumul ''Istoria României în date'' (2003).

La 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, a fost convocat Congresul internaţional de la Berlin, cu scopul revizuirii Tratatului de la San Stefano, cu participarea reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri. Încă o dată, România nu a fost admisă, din acelaşi motiv ca şi la San Stefano, însă Congresul i-a recunoscut independenţa şi drepturile ei asupra Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, cu condiţia acceptării încorporării sudului Basarabiei la Rusia. Judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou Rusiei, deşi Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.

Rusia şi Austro-Ungaria au recunoscut independenţa României în octombrie 1878, în timp ce celelalte Mari Puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin au condiţionat recunoaşterea independenţei ţării după modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866, în spiritul prevederilor Tratatului de la Berlin.

Consiliul de Miniştri a hotărât la 9/21 septembrie 1878, acordarea titlului de Alteţă Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim şi important pas spre proclamarea Regatului României.

Parlamentul a proclamat România regat, la 14/26 martie 1881. Prinţul Carol a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al României. Ca urmare a acestui eveniment, România şi-a consolidat poziţiile în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de peste Carpaţi.

La 10/22 mai 1881, au fost organizate festivităţi prilejuite de proclamarea Regatului şi încoronarea domnitorului Carol I ca rege al României. Preşedintele Parlamentului a înmânat regelui Carol I şi reginei Elisabeta coroanele făurite din oţelul unui tun cucerit de la turci în timpul Războiului de Independenţă. "(...) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţei şi puterii României!'' aprecia cu acel prilej primul rege al României, Carol I, fapt menţionat în ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I'' (Ioan Scurtu, vol. I, 2004). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu, editor online: Adrian Dădârlat)