Cea mai grea etapă a războiului din 1877 s-a încheiat prin cucerirea Plevnei (30 august/11 septembrie 1877 - 28 noiembrie/10 decembrie 1877), victoria finală devenind sigură şi iminentă. Colaborarea militară între cele două armate română şi rusă, dar şi vitejia acestora au grăbit sfârşitul războiului împotriva otomanilor.

''Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru'' se arată în ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la Plevna în ziua de 2/14 decembrie 1877, consemnează volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) volumul 1, Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004).

Marele duce Nicolae sublinia la 5/17 decembrie 1877, aportul armatei române la această victorie: ''Rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunii bravei armate române''. Şi istoricul turc Yilmaz Oztuma consemna contribuţia esenţială a armatei române la căderea Plevnei: ''Fără armata română, inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna''. Concluzia generalului Valentine Baker Pacha, care a luptat atunci în armata turcă, a fost şi mai categorică: ''Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre'', notează lucrarea ''Istoria românilor, vol. II, tom 1, Constituirea României Moderne (1821-1878)'' (coordonator acad. Dan Berindei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Armata română a primit noi misiuni în urma Consiliului de război aliat de la Poradim din 30 noiembrie/12 decembrie 1877, în timp ce armata rusă împreună cu detaşamentele de voluntari bulgari a reluat ofensiva la sud de Balcani. Au eliberat Sofia la 23 decembrie 1877/4 ianuarie 1878 şi au înaintat cu mare avânt spre Adrianopol şi Istanbul.

La 1/13 decembrie 1877, Serbia a declarat din nou război Porţii otomane denunţând armistiţiul încheiat la sfârşitul anului 1876. Astfel, forţele sale principale au acţionat, de asemenea, pe direcţia Sofiei; după capitularea garnizoanei otomane din Niş, forţele sârbeşti au continuat ofensiva pe valea Moravei, ca şi spre Vidin, unde au cooperat cu forţele româneşti, potrivit volumului ''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992).

Înaintarea armatei române (Diviziile 2 şi 4) de la Plevna spre Vidin a avut loc în condiţiile unei ierni aspre, cu drumuri grele şi zăpezi foarte mari. Unele unităţi din Divizia 1, care trecuseră Dunărea în noiembrie şi cuceriseră localităţile Lom Palanka, Cibru Palanka şi Arcer Palanka s-au alăturat grosului armatei, cooperând la 29 decembrie 1877/10 ianuarie 1878, la cucerirea poziţiei fortificate otomane de la Nazar Mahala. O brigadă din Divizia 2, comandată de colonelul Grigore Cantilli, a reuşit, la 11/23 ianuarie 1878, să înconjoare Belogradcikul şi pe care l-au ţinut sub un foc continuu de artilerie până la semnarea armistiţiului.

Pentru cucerirea zonei fortificate şi a cetăţii Vidin (localitate situată pe malul drept al Dunării, cu o puternică garnizoană de circa 12.000 de militari, cu suficiente muniţii şi provizii, şi comandată de Mehmet Izzet paşa) s-a hotărât mai întâi încercuirea şi izolarea acesteia de celelalte grupări de forţe otomane, ulterior urmând a se da asaltul general, notează volumul ''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992).

La 9/21 ianuarie 1878 încercuirea era realizată complet. În dimineaţa zilei de 12/24 ianuarie, după o puternică pregătire de artilerie, trupele române (17.584 militari cu 84 de tunuri) printr-un atac susţinut au ocupat linia de fortificaţii exterioare din sudul Vidinului, iar în după-amiaza aceleiaşi zile a început asaltul Smârdanului, situat în vestul cetăţii, care avea redutele cele mai puternice. La lupta de la Smârdan au luat parte regimentele 4 şi 6 linie (infanterie), 9 dorobanţi şi escadronul de călăraşi Suceava. Aceste unităţi, susţinute printr-un atac aprig, inclusiv la baionetă şi cu patul armelor, de locotenent-colonelul I. Cotruţ şi maiorul Ulescu, au izbutit în câteva ore să cucerească nu numai Smârdanul, ci şi satul vecin Inova, potrivit volumului ''Istoria românilor, vol. II, tom 1, Constituirea României Moderne (1821-1878)'' (coordonator acad. Dan Berindei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Bateriile române aflate pe stânga Dunării au participat şi de această dată la lupte, notează volumul ''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992). Alături de redutele de la Smârdan şi Inova, au mai fost cucerite localităţile întărite Tatargic, Rupcea, Raianovcea.

Colonelul Şt. Fălcoianu, şef al Statului Major, raporta generalului de divizie Al. Cernat, desemnat locţiitor al comandantului suprem, că pe câmpul de bătaie ''în mijlocul şuierăturilor gloanţelor ... nu se auzea decât sunetul trompetelor noastre ... şi strigătele de ura ale bravilor noştri soldaţi, care cu impetuozitatea trupelor îmbătrânite în lupte, capturaseră, în trei ore, trei redute, patru tunuri, culcară la pământ aproape 500 de turci şi făcură prizonieri aproape 250 de nizami, împreună cu toţi şefii lor, mai multe arme şi muniţiuni'' (''Istoria românilor, vol. II, tom 1, Constituirea României Moderne (1821-1878)'', coordonator acad. Dan Berindei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Biruinţa de la Smârdan a fost dobândită de ostaşii români cu preţul a peste 600 de morţi şi răniţi.

La 14/26 ianuarie 1878, trupele române au ocupat şi satele din nordul Vidinului, încercuirea fiind astfel încheiată. A doua zi, 15/27 ianuarie 1878, artileria română de pe ambele maluri ale Dunării (148 de tunuri), a intensificat tragerile asupra Vidinului, iar de la 18/30 ianuarie s-au aruncat şi obuze incendiare. Miile de proiectile ce explodau zilnic în oraş, producând numeroase incendii, au demoralizat garnizoana, făcând-o să-şi micşoreze simţitor intensitatea tragerilor artileriei sale.

La 20 ianuarie/1 februarie bombardamentul a fost întrerupt, otomanilor fiindu-le propusă capitularea. Aceştia au refuzat, artileria fiind reluată cu o şi mai mare intensitate. În dimineaţa zilei de 23 ianuarie/4 februarie, a sosit la Calafat vestea încheierii armistiţiului. În aceste noi împrejurări, bombardamentul, implicit ostilităţile au încetat.

Ofensiva rapidă a armatei ruse peste Balcani a impus încheierea armistiţiului, otomanii înregistrând pierderi însemnate pe toate fronturile, consemnează volumul ''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992). Garnizoana de la Niş a capitulat în faţa trupelor sârbeşti şi cea de la Antivari în faţa muntenegrenilor. Armatele ruse au ajuns la 18/30 ianuarie la câţiva kilometri de Adrianopol. Poarta otomană a fost constrânsă accepte condiţiile armistiţiului, care s-a încheiat în seara zilei de 19/31 ianuarie 1878. Armistiţiul prevedea, printre altele şi ocuparea unor cetăţi şi oraşe care trebuiau să servească drept gaj până la încheierea păcii. În virtutea acestor clauze, trupele ruse au ocupat Silistra, Rusciuk şi Şumla, iar trupele române Vidin şi Belogradcik, în urma încheierii unei convenţii speciale privind condiţiile evacuării garnizoanelor otomane.

Trupele asediate în Vidin au rezistat până la 11/23 februarie 1878 când au capitulat, lăsând în mâna armatei române o impresionantă captură de război: peste 200 de tunuri, 300.000 de proiectile, 12.000.000 cartuşe etc., potrivit volumului ''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992). Trupele române au intrat în Vidin a doua zi după capitulare, iar la 13/25 februarie în Belogradcik, fiind primite cu entuziasm de populaţia locală creştină. La sfârşitul lunii martie 1878 a început operaţia de retragere a trupelor române în ţară. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) volumul 1, Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004)
''Istoria românilor, volumul II, tom 1, Constituirea României Moderne (1821-1878)'' (coordonator acad. Dan Berindei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003)
''Istoria militară a românilor'' (Ed. Militară, 1992)
''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) volumul 1, Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004)