Istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti, afirmă că numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într-o serie de întâmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului.

"Au fost atâtea întâmplări care au legat spaţii care s-au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămână doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, până dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr-o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, până să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit-o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează", a declarat Adrian Majuru pentru AGERPRES.

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, "care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în târgul medieval şi în oraşul modern".

"Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp. (...) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici - cazul Mântuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada", explică Majuru.

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezământ, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul "Colţea".

"Întâi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămânda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se-ntâmpla în Evul Mediu, până-n veacul al XVIII-lea", precizează istoricul.

După 1870, arată el, când oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul "cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (...) mai ieftină".

"Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămân comune suburbane până la începutul anilor '50, când o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu-l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii '60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lângă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crângaşi, care era un cătun", susţine Adrian Majuru.

Potrivit acestuia, Militari, de la care şi-a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, până în anii '50 - '60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai târziu.

"Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu", a explicat istoricul.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta "are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (...) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară".

"Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dârstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului", spune Majuru.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă.

"A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sârbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care-i lucrau boierului pământurile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n-au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare", aminteşte Adrian Majuru.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor.

Pe de altă parte, referindu-se asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagma latină "Ferentarius", Adrian Majuru susţine că aceasta este "o exagerare".

"N-are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, când Transilvania a fost regiune autonomă şi s-a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s-au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, până când şi-au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm", a explicat Majuru.

Cartierul Vitan, consideră istoricul, îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfântul Pantelimon.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s-a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său.

"A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu-i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi-a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vând statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei. (...) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pânza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie", spune Majuru.

Acesta nu uită să menţioneze şi "cartierele etnice ale Bucureştilor", precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor.

"Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în câţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (...) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească", povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, "pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu" exista populaţie alogenă.

"Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni români, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de-al Doilea Război Mondial, când ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n-au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice", relatează Majuru.

Potrivit istoricului, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate.

"Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau - a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sunt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX", a spus Adrian Majuru.

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmând că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

"În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna - să nu mai vorbim de comuna Roşu - şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr-o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare. Nu vor mai fi cartiere topite într-un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte", afirmă Majuru.

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămâne şi după adoptarea preconizatei legislaţii. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Simona Aruştei)