Arhitectul Romeo Belea, preşedinte de onoare al ediţiei 2018 a Bienalei Naţionale de Arhitectură, afirmă într-un interviu acordat AGERPRES că arhitecţii şi artiştii, în general, au opinii şi au tot dreptul să iasă în public să le exprime, nu doar să stea în atelier.

În interviu, Belea vorbeşte şi despre actuala ediţie a Bienalei, pe care-o califică drept un succes, despre necesitatea atragerii tinerilor arhitecţi spre cele două uniuni de creaţie ale breslei, Uniunea Arhitecţilor şi Ordinul Arhitecţilor, dar şi despre importanţa participării arhitecţilor, ca persoane publice, la viaţa cetăţii, prin asumarea unor poziţii în dezbaterea de idei actuală din societatea românească.

Belea prezintă povestea ridicării Teatrului Naţional din Bucureşti în două etape ale carierei sale şi afirmă că singurul regret care-l încearcă în prezent este că nu mai poate face sport.


AGERPRES: Aţi afirmat că ediţia din acest an a Bienalei Naţională de Arhitectură aduce o mică revoluţie în felul de a gândi acest eveniment în viaţa Uniunii şi a arhitecţilor. Mai exact, la ce vă refereaţi?

Romeo Belea: Nu e chiar mică. Ea se referă la mai multe aspecte ale actualei bienale. Cel pe care l-am intuit de la început, când am discutat cum se va desfăşura, împreună cu preşedintele Uniunii, Liliana Tureanu, a fost faptul că, din câte ştiu, ar fi prima şi unica bienală care s-a desfăşurat în ţara noastră, indiferent în ce domeniu, care are loc, concomitent, pe întreg teritoriul ţării. Este o arie acoperită extraordinar de mare, în aşa fel încât participarea arhitecţilor nu se rezumă doar la cei care sunt în Bucureşti sau la cei care pot să ajungă aici, pentru că şi asta e o problemă.

Al doilea aspect era legat de speranţa de a revitaliza filialele Uniunii Arhitecţilor din diferite centre, astfel încât participarea lor de-acum încolo să fie din ce în ce mai vie. Efortul tuturor a fost absolut colosal, dar este deplin acoperit de succes. Ceea ce ne-a fost însă imposibil să intuim a fost participarea la această bienală. Niciodată n-am avut ocazia - sigur, nu mă-ndoiesc că există aceste ocazii - în care să fie atât de mulţi oameni la deschiderea Bienalei, încât să nu încapă în sala de spectacol la Gala premiilor.

AGERPRES: Cum apreciaţi "sângele proaspăt" adus de tinerii arhitecţi la ediţia actuală, având în vedere că o secţiune a Bienalei - "Diplome, arhitecţi în afirmare" este dedicată acestora?

Romeo Belea: Bucuria şi speranţa mea, este un vis pe care îl am de mult, ca Uniunea Arhitecţilor, dar şi Ordinul Arhitecţilor de fapt, să înceapă să atragă tineretul. Aceasta nu numai în sensul de arhitecţi tineri, dar şi studenţi. Noi, în anii V-VI de facultate deja eram spectatori şi participanţi la ce se întâmpla în Uniunea Arhitecţilor, pentru că pe vremea aia zidurile Facultăţii de Arhitectură şi zidurile Uniunii ne izolau de rest şi trăiam în lumea noastră. Ceea ce a fost o mare şansă de a trăi educaţi şi crescuţi nu numai profesional, dar şi din toate punctele de vedere de către profesorii noştri.

Anul acesta a fost o participare de arhitecţi tineri extraordinară. Şi asta n-ar fi nimic, dar când m-am uitat peste cele expuse, am constatat că nu numai arhitecţii actuali, de 50-60 de ani, un grup însemnat în România, de-o valoare deosebită, dar sunt dintr-aceştia tineri care nu se pot rata decât dacă n-or să aibă comenzi. Altfel, n-au nici o şansă de ratare. Absolut încurajator. Te umple de bucurie şi de farmecul acestei profesii.

Dar peste asta au venit studenţii, cu diplome. Însă nu despre asta aş vrea să discut, ci despre faptul că au dat năvală să participe. Şi asta este foarte important. Pentru că, participând din doi în doi ani, încep să-şi pună problema cum abordează lucrările lor ca să poată participa. Deci, dintr-o dată există un stimul. Repet, UAR şi OAR vor trebui să facă un efort să-i atragă în lumea noastră şi nu să îi izoleze. De exemplu, în Anglia, pentru studenţi totul e gratuit. Biblioteca e gratuită, există o librărie fabuloasă de cărţi de arhitectură şi de artă cu nişte preţuri cu totul speciale pentru ei. Deci încurajează participarea studenţilor. Am fost de câteva ori la diferite manifestări la Institutul Regal al Arhitecţilor Britanici (RIBA) şi era foarte mult tineret.

AGERPRES: Tinerilor care aleg să vină la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", ce le-aţi spune?

Romeo Belea: Să ştie fizică şi să înveţe tot timpul. Toată lumea susţine că în medicină trebuie să înveţi tot timpul şi, mai ales, sunt examene pe parcurs. La arhitectură nu sunt examene pe parcurs, dar de învăţat trebuie să înveţi tot timpul. Indiferent dacă-ţi păstrezi aceeaşi manieră de a face arhitectură, apar permanent noutăţi, alte posibilităţi de a te exprima cum vrei.

AGERPRES: Bienala 2018 este aşezată sub semnul celor 100 de ani de arhitectură românească, dar şi sub auspiciile Anului Cultural European al Patrimoniului. Cum se reflectă aceste aspecte în evenimentele organizate de Uniunea Arhitecţilor din România?

Romeo Belea: În domeniul Centenarului, referirea, pentru mine, e cu totul specială. Eu am apucat profesori numai celebri arhitecţi şi ingineri interbelici care au construit Bucureştiul. Erau lucrări în Bucureşti care erau unicat în Europa. Bulevardul Magheru, de exemplu. Lucrări de pe acest bulevard la acea epocă erau unicat, precum Blocul Malaxa sau Blocul Patria, care arată cum arată, şi multe altele. Deci, când mă gândesc la Centenar, eu nu pot să nu evoc pleiada asta absolut incredibilă de oameni cu care am avut şansa ca, prin data naşterii, să pot să beneficiez de apropierea de ei. Ei ne-au învăţat nu numai meserie. Nu. Şi comportament. Nu erau deloc distanţi cu noi. Când trecea Duiliu Marcu pe un coridor, noi ne lipeam de perete. Dar el ne zâmbea. Nu ne împingea nimeni la perete. Era acest respect profund pe care îl purtam unor oameni care au construit într-adevăr ceva. Cred că arhitecţii au făcut parte din elita celor care au marcat Centenarul. Gândiţi-vă la ce a fost în anii '30 - scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi. Asta a fost o pagină a istoriei noastre formidabilă.

O să vă spun ceva. A trebuit să stau, după o operaţie foarte dificilă, întins pe un pat foarte tare. Mi-am pus un televizor şi, în fiecare zi, mi se pare înainte de ora 5,00 (17,00 - n.r.), e o redare a personalităţilor care au marcat Centenarul. Şi dacă regret ceva este că, în afară de aceste imagini pe care, când am timp, nu scap ora cinci să văd pe cine mai dau acolo, nu se prezintă ce a însemnat Centenarul acesta pentru noi.

Sursa foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Consideraţi că breasla ar putea ieşi din turnul de fildeş al profesiei, spre o zonă receptivă la problemele comunităţii?

Romeo Belea: UAR şi OAR ar trebui să facă totul să atragă arhitecţii la sediile lor. Pe vremuri, era un bufet excelent la Jockey Club, unde era sediul Uniunii. Aproape săptămânal erau spectacole date numai de arhitecţi cu scenarii făcute numai de arhitecţi. Şi râsul era la el acasă. Pentru că, în general, contrar a ceea ce se întâmplă acum în străinătate, unde arhitecţii sunt nişte persoane publice, nu sunt închişi în turnul lor de fildeş, la noi treci pe lângă o casă, îţi place, nu-ţi place, habar n-ai cine a făcut-o. Nu. La englezi, ca şi la americani, arhitecţii sunt persoane publice, care apar la televizor spunându-şi opinia despre orice altceva decât arhitectură, despre economie, despre orice. Acelaşi lucru a fost în interbelic. Gândiţi-vă ce revistă apărea - "Simetria". (...) Arhitecţii erau cu adevărat persoane publice. Ori, acum, cu extraordinare de mici excepţii, fiecare rămâne la el în atelier.

AGERPRES: Putem vorbi, oare, de un simptom al societăţii româneşti? Uniunile de creaţie - şi mă gândesc la Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor care, în anii 90, ieşeau la rampă - astăzi sunt mute sau să spunem tăcute.

Romeo Belea: Nu ştiu de ce această retragere. Sunt cauze multiple, dar trebuie să ajungem, ca breaslă, să ieşim în public, să ne spunem opinia, pentru că, altfel, ne trezim cu ce ne trezim de foarte multe ori, lucruri care n-au ce să caute în peisajul nostru. Nu vorbesc de peisajul construit, vorbesc despre peisajul spiritual. Avem tot dreptul să ne spunem opinia aşa cum au toţi cei care apar pe ecrane. Foarte bine că au opinie, dar opinii în tot cazul au şi arhitecţii şi au toţi artiştii în general. Mă gândesc ce sculptori, ce pictori am avut şi avem în continuare. Categoric, n-au de ce să stea doar în atelier.

AGERPRES: De unde această scindare Uniunea Arhitecţilor şi Ordinul Arhitecţilor? Foloseşte ea breslei?

Romeo Belea: Am să vă fac o mărturisire. Am fost printre iniţiatorii apariţiei Ordinului. Pentru că, impresionat de ce înseamnă RIBA în Anglia sau Uniunea Catalană, poate mai puţin în Statele Unite, dar şi acolo au forţă, am zis că şi la noi trebuie să existe un organism care să asigure spatele şi organizarea arhitecţilor. Mai ales că treceam la o altă etapă a existenţei noastre. Nu uitaţi că dintre toate profesiunile liberale, până a Revoluţie, singurii care erau salariaţi de stat erau arhitecţii. Restul erau profesiuni libere, nu? Avocaţii, doctorii. Numai arhitecţii erau salariaţi de stat, dar i se spunea profesiune liberală.

Nu mai sunt atât de convins astăzi de necesitatea acestei împărţiri. Uniunea, să zic, a rămas cu vocaţia de activităţi culturale, cealaltă cu acţiuni strict profesionale. Lucrurile nu sunt deloc adevărate. Nici n-am ajuns să avem ceea ce speram, ca prin înfiinţarea Ordinului să avem asigurări, mă rog, un cadru legislativ care să permită să faci ceva într-un timp rezonabil. N-a funcţionat. De ce? Categoric nu este numai vina Ordinului. Există o legislaţie pe care o învingi destul de greu, dar rezultatul este acesta pe care-l avem şi care nu ajută deloc creaţia de arhitectură. Sigur, creaţia de arhitectură nu e ajutată nici de volumul de investiţii de la noi. Dacă regret ceva, nu pentru mine, este că există un grup solid de arhitecţi, cum vă spuneam, 50-60 de ani, de o valoare pe care nu ştiu dacă am mai avut-o vreodată, existent în toată ţara. Nu vorbesc numai de investiţii de stat pentru că sunt ţări în care acestea nu înseamnă foarte mult, ci de o politică în general de atragere a investiţiilor în România. E un proces, recunosc, complicat şi greu, dar eu nu pot să fac altceva decât să regret că ei nu se pot exprima în măsura în care ar putea cu uşurinţă să o facă.

AGERPRES: Anul acesta Premiul Opera Omnia a revenit lui Dorin Ştefan. Cum aţi comenta acest eveniment?

Romeo Belea: De când era student, Dorin şi cu Dinu Patriciu, pusesem ochii pe ei pentru că arătau şi foarte bine, erau şi foarte hazoşi şi extraordinar de talentaţi şi de serioşi în acelaşi timp, în ciuda faptului că între noi relaţiile erau întotdeauna pline de zâmbete. Acesta era climatul în Arhitectură. De-atunci, Dinu, din păcate pentru ce putea să dea în arhitectură, a abandonat-o şi s-a apucat de politică şi pe urmă de afaceri. Dorin a rămas în arhitectură şi este un arhitect plin, nu vorbesc despre talent pentru că nu asta este problema neapărat la un arhitect. Fiecare lucrare a lui pune într-un anumit fel problema. Dorin urmăreşte aproape cu fiecare lucrare să-şi pună amprenta asupra acelui subiect. Atacă teme extraordinar de diverse. O face cu o seriozitate şi cu un mod de a gândi, abordează diversitatea aceasta foarte interesant.

În plus, Dorin (...) până mai de curând, a fost printre puţinii arhitecţi care ieşeau în public. De ce nu mai iese aşa de des e o altă poveste pe care el singur va trebui să şi-o lămurească. În măsura în care îmi permit să discut lucruri foarte personale, o să-l urmăresc în continuare cu aceeaşi apropiere de el cum am făcut-o şi până acum. Nu e singurul. Poate că la el am un parti-pris mai special.

Vreau să vă spun că atunci când am intrat în Academie primul lucru pe care l-am rugat pe Mihnea Gheorghiu şi pe profesorul Răzvan Theodorescu a fost ca, alături de alte premii anuale ale Academiei, să fie şi un premiu pentru Arhitectură. Altfel de ce există o secţie de Arte, Arhitectură şi Audiovizual? Uşile erau deja deschise. Singura problemă a fost ce nume dăm acestui premiu. Şi mi s-a părut că Duiliu Marcu a reprezentat, din foarte multe puncte de vedere, expresia cumulată a acelei generaţii extraordinare. E greu de spus. Nu ştiu să fac topul, să spun că a fost cel mai mare. (...) Eu aş vrea ca de anul acesta - când premiul sper să-l ia Niels Auner, un personaj cu totul şi cu totul special, care a restaurat până acum 100 de biserici din lemn - după decernarea premiului, Uniunea Arhitecţilor să îi facă o festivitate, pentru că, altfel, par aşa...

AGERPRES: Trec.

Romeo Belea: Da, trec. Citeşti, auzi, a luat. Şi atât. Primul pe care l-am pus, după ce a luat fiinţă premiul a fost Dorin. Nici n-am avut nici un fel de ezitare. Încă o dată, poate că sunt foarte partizan, dar desfid lozinca "Să-ncercăm să fim obiectivi!" Întotdeauna tot subiectivi rămânem. E un păcat. Sunt atâţia arhitecţi absolut excelenţi: Vlad Arsene, Radu Teacă, nişte oameni absolut extraordinari. Radu Teacă a luat şi el Premiul Academiei, sper să-l ia şi Vlad Arsene. Şi sunt mulţi alţii, care ce-au produs - nu neapărat mult, pentru că asta sunt circumstanţele - dar ce-au produs rămâne. Şi rămâne bine pe pământ.

Sursa foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Se vorbeşte astăzi foarte mult de patrimoniu. Sunt construcţii, le vezi la tot pasul, cad pe noi. Care este opinia dumneavoastră?

Romeo Belea: Am să vă rog să puneţi mâna pe-o carte. Căutaţi, la Uniune există o carte "Culele din nordul Olteniei". Nu e vorba de Măldăreşti. Puţin mai la sud, sunt nişte cule absolut fascinante. Unele mai mici, altele mai mari, geniale. Sunt într-o stare pe care nu v-o pot descrie. Uitaţi-vă în această carte (...) şi uitaţi-vă la ele cum arată.

Când m-am gândit, împreună cu Ileana Tureanu, să-l propunem pe Niels la Premiul Academiei, i-am cerut ce-a publicat el despre cele 100 de biserici făcute de el, dar şi două volume din tehnica lemnului de tipul ăsta, nu tehnica lemnului dulgheresc, adică a celor care construiesc aceste lucruri absolut incredibile din punct de vedere structural. Şi când mi-a făcut şi mie cadou aceste trei volume, într-unul din ele am găsit un A4 pe care era scris un apel de disperare, pe care l-a depus la Academia Română. În apel spune că pierdem tot ce este mai valoros la noi. El nereferindu-se la stadiul culelor, ci la stadiul bisericilor. I-am şi dat telefon să-i spun că nu-i permit să aibă un apel atât de disperat. Zice: "Atunci dumneavoastră, care umblaţi foarte mult prin ţară, şi ştiţi Maramureşul, atunci nu ştiţi tot!". Şi nu ştiu tot. Că n-am cum să ştiu tot. De exemplu despre culele astea, care nu sunt departe de Craiova, eu n-am ştiut decât că există nişte cule. Dar cum arată nu, n-am fost chiar niciodată. Am ratat. Acum câteva luni s-a ţinut un eveniment la Craiova şi atunci au fost duşi şi la aceste cule. Numai că eu eram în plină operaţie şi nu puteam să merg.

Deci, când vorbim de patrimoniu, începem să vorbim din ce în ce mai mult cu tonul reflectat de scrisoarea lui Niels, al disperării. Ăsta este un păcat. Pierdem tot ce era printre marile valori ale spiritualităţii neamului ăstuia.

AGERPRES: După experienţa de o viaţă ca dascăl la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", care consideraţi că este stadiul şi care sunt perspectivele şcolii româneşti de arhitectură?

Romeo Belea: Pentru un timp nu mai aveam mari speranţe. În ziua în care am împlinit vârsta de pensionare - sigur puteam să mai rămân - m-am dus şi am cerut o foaie de hârtie şi am făcut cerere. Şi am spus: "În mapa rectorului o bagi ultima, ca să o semneze ca primarul". Mi-a dat pe urmă telefon să mă întrebe ce m-a apucat şi i-am spus că nu mă mai regăsesc în facultatea asta.

Ei, dar am fost acum în comisie la nişte concursuri de profesori, în facultate, şi nu numai asta, ci şi faptul că am rămas în relaţii de mare prietenie cu mulţi dintre cei care sunt în facultate şi am constatat că s-a reuşit atragerea unor cadre didactice de mare calitate. Şi acesta e un lucru extraordinar de mare pentru că numai oameni de acest tip creează un climat propice cultivării valorii. Sunt acum şefi de atelier şi profesori în facultate de care mă bucur că sunt acolo. Cred că instituţia e pe un drum foarte bun. Sigur, e şi foarte greu să nu fii aliniat, pentru că se circulă foarte mult, informaţia este foarte facil de accesat, sunt burse.

AGERPRES: Aveţi un birou la Teatrul Naţional? Vorbiţi-ne vă rog despre odiseea proiectării acestui edificiu emblematic pentru maestrul Belea, pentru Bucureşti şi pentru România.

Romeo Belea: M-aştept să vină Guiness Book-ul să mă bage în paginile lui. Şi să vă spun de ce. L-am început în '62 spre '63. Pe urmă, după un timp, m-a chemat directorul şi mi-a zis: "Vei fi şef de proiect-complex, adică cel care coordonează tot". Şi i-am spus: "Cum să fiu şef de proiect-complex, când în colectivul acela sunt trei profesori de-ai mei?" Şi zice: "Păi ei te-au cerut, nu eu". Şi-atunci, mă rog, nu ştiam nimic despre... e o meserie foarte grea. Mai ales la o lucrare de anvergura aceea. Era ce mai mare lucrare pe vremea aia. Şi l-am făcut. Pe urmă a fost incidentul ăla, în ordine cu doamna Ceauşescu şi pe urmă şi cu el...

AGERPRES: Erau chiar atât de limitaţi sau se putea discuta cu ei?

Romeo Belea: Nu. Ne-au cerut două lucruri pe care am spus că eu nu le pot face. Şi, de aici, a doua zi nu mai eram. Din solidaritate n-a mai fost nimeni din colectivul meu.

AGERPRES: V-a fost teamă atunci?

Romeo Belea: Nu. Nici un moment. Eu eram profesor la facultate. Dar am suferit foarte mult. M-am trezit într-un an că atelierele mele, că asta e activitatea principală, erau acolo (arată spre geam - n.r.). Şi m-am dus la rector şi zic: "Măi, tu ce faci? Îmi dai ateliere cu faţa la teatru să văd ce face ăsta acolo? Păi - zice - acum n-am unde să te mai mut că e începutul...". Zic: "Mută-mă, că nu intru în atelier". Mă rog...

Când a apărut Caramitru (directorul TNB, actorul Ion Caramitru - n.r.) - noi nu ne cunoşteam direct - m-a chemat şi ne-am apucat de treabă. Deci, nu mai ştiu un caz de arhitect care face o lucrare, o întrerupe şi, după patruzeci şi ceva de ani se reapucă, dar o gândeşte cu totul altfel. Pentru că, de fapt, e gândită cu totul altfel.

Şi prima perioadă a fost formidabilă (...) eu aveam 32 de ani. Dar perioada asta din prezent, pe care am petrecut-o aici, în ciuda marilor dificultăţi pe care le-a constituit chiar proiectul şi mai ales realităţile pe care le-am constatat, a fost această colaborare deosebită cu Caramitru. Nu-l ştiam decât ca actor şi-mi imaginam că e un foarte bun manager, pentru că a pus pe picioare acest UNITER, care e o instituţie care funcţionează incredibil. Şi nu mă interesează că funcţionează, ci că ea creează un climat, evenimente.

Am avut o colaborare extraordinară, punându-mi în cap să fac cu totul altceva decât numai teatre, numai săli de teatru, ci să fac chestia asta cu săli de expoziţii. Foaierele pe mine întotdeauna m-au întristat. Te duceai şi beai un Cico şi altceva nu era nimic. Am zis că fiecare foaier să fie destinat unui artist plastic român. Să fie Sala Sălişteanu, să fie Sala Nicodim, să fie cafenele, să fie restaurante. Norocul meu a fost că aveam amândoi aceeaşi slăbiciune. Eu fiind nevoit, în fiecare an, să mă duc iarna la familia de la Londra, iar ei să vină vara, atunci, sigur că, pe malul drept al Tamisei, tot băteam Royal Festival Hall şi aşa mai departe, care toate sunt pline de cafenele, de viaţă.

Atunci am simţit nevoia ca absolut în fiecare zi să mă duc să-i spun ce fac, să discutăm. Altcineva se putea speria rău de tot.

AGERPRES: Dar nici azi nu văd cafenelele.

Romeo Belea: Păi nu există, pentru că scosul la licitaţie nu se face aşa (pocneşte din degete - n.r.). Aici, din păcate, eu n-am cum să-l ajut. Vin în continuare de patru ani de zile în teatru, dar vin să îl ajut acolo unde pot. Restul sunt nişte formalităţi îngrozitoare, dar luptă cu o perseverenţă extraordinară.

Revenind, toate acele întâlniri au însemnat, de fapt, crearea acestui nou teatru. Pentru că dacă simţeam că n-are chef să se bage într-o luptă care depăşeşte experienţa unui om de teatru, încetam. Şi făceam şapte săli şi cu asta gata. Nu. A spune că a fost receptiv e... chiar plusa. A, zicea, Teatrul Naţional e Barbican de la Londra, e Festival Hall. În faţă să facem un mare parc. (...)

Ultima parte pe care aş mai avea-o de proiectat e să văd odată că facem parcul ăsta în faţă. Dedesubt e un parcaj de 1000 de locuri care are de atunci, de când am făcut prima dată, intrări direct din teatru. Deci nu mai ieşi prin ploaie. (...)

Trebuie să vă spun că, în realitate, nici un arhitect nu poate determina o investiţie. Nimeni. La un arhitect vine cineva care are deja o investiţie de făcut. Această investiţie se datorează lui Caramitru. Ea putea odată să se întrerupă bine de tot. Şi nu s-a întrerupt. Dar şi datorită lui Iorgulescu (Adrian Iorgulescu, preşedintele UCMR - n.r.), care era ministrul Culturii atunci şi a făcut rost de aceşti bani. A asigurat o finanţare suficientă pentru ce aveam de gând să facem.

Sursa foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

AGERPRES: În viaţa unei personalităţi sunt momente mai bune, momente mai triste, unele de împlinire, care îţi rămân. Ne dezvăluiţi două momente, unul cu minus şi unul cu plus de care vă amintiţi?

Romeo Belea. Momente de mâhnire n-au fost decât unele strict personale. Pentru că împotriva sorţii n-ai cum să lupţi. Nişte pierderi ireparabile, care, acum, mă marchează foarte tare. Dar asta este, nu ştiu, întotdeauna mi-a plăcut să mă bag în luptă. Am făcut foarte mult sport şi aveam un antrenor căruia, la un moment dat, i-am spus: "Nu ştiu de ce, după ce începe meciul, după 20 de minute mă sufoc".

AGERPRES: Ce jucaţi?

Romeo Belea: Tot ce ţinea de minge. Bineînţeles, am început cu fotbalul la 17 ani, m-am lăsat de fotbal pentru că eram prea înalt. Pe vremea aceea, toţi erau mici. Mi s-a părut că sunt caraghios. Revin - aveam un antrenor la lot şi m-am dus şi i-am spus: "Kocsi Bacsi, mă sufoc. Mă ascund". Când sunt 11 în echipă, poţi să te ascunzi. După 10-15 minute îmi trecea. Zice: "Păi am văzut asta. Să ştii, în general, în viaţă, când nu poţi, atunci să tragi mai tare". Asta mi-a rămas. Nu pot s-o uit niciodată: când nu poţi, atunci să tragi mai tare. Făcea parte probabil din structura mea. Am acum o lucrare pentru care chiar e mult de luptat. Şi, în măsura în care alte probleme îmi lasă timp să lupt pentru acest proiect, o să lupt.

AGERPRES: Apropo de proiecte, ce se află pe planşeta arhitectului Romeo Belea?

Romeo Belea: Centrul Naţional al Dansului. O instituţie foarte interesantă. Îmi place foarte mult dansul modern. N-am lipsit niciodată de la Gigi Căciuleanu. În Statele Unite când am fost şi mă mai duc, caut să văd. Deşi n-am avut nici un fel de bucurie să dansez, dar mi se pare o artă cu totul şi cu totul remarcabilă. Şi atunci încerc să fac în aşa fel încât să aibă un instrument care chiar să le folosească. Va fi în fosta sală a CC (Comitetul Central al PCR - n.r. ) care se numea Omnia. Reconsiderată, reconfigurată. Nu ştiu când va fi gata. Nu depinde de nimeni. Deocamdată suntem la începutul proiectului. Mai durează până când terminăm proiectul, pe urmă urmează toată povestea pe care-o ştiţi cu licitaţiile, care nu se mai termină. La TNB au durat un an.

AGERPRES: Mi-aţi rămas dator cu împlinirile.

Romeo Belea. Împliniri am avut multe, am avut foarte multe satisfacţii. Şi Dorin şi mulţi alţii îmi spun: "Aveţi atâtea de spus şi de povestit!". Mi-a spus odată: "Îmi cumpăr cel mai performant reportofon, vin şi spuneţi şi eu pun pe hârtie". Am avut ocazia să întâlnesc personalităţi care reprezentau idoli pentru mine. Am fost în Statele Unite cu proiectul pentru teatru, pentru că ei aveau pe vremea aia cei mai buni specialişti în domeniu. Erau anii '50, '60, chiar '70 în care ei construiau foarte multe teatre de diferite orientări. Ocazie cu care am întâlnit trei dintre geniile momentului. Mă rog, nu există genii în arhitectură. Să spunem marile personalităţi ale secolului XX: Mies van der Rohe, Marcel Breuer şi Richard Neutra. De multe ori mă gândesc cum de-am avut această şansă să-i cunosc pe ei. Şi, mai ales, să constat că aşa mari cum erau aveau o modestie ieşită din comun. Sigur, eu le ştiam pe dinafară opera. Ţin minte că am fost la Breuer şi el spus: "Ah, de când v-aşteptam să veniţi!" Asta m-a surprins. Cu americanii imediat eşti la per tu. Zice: "Aşezaţi-vă şi vorbiţi între voi româneşte să văd dacă îmi mai aduc aminte de un cuvânt românesc". Şi am vorbit şi a zis: "Nimic nu-mi mai aduc aminte". Pe urmă, am început să vorbim despre lucrările lui. Eu eram entuziasmat de o clopotniţă celebră făcută de el. Toată beton aparent. Se purta betonul aparent şi era marele vis al oricărui arhitect şi bineînţeles şi al meu. Şi ne-a povestit nişte trucuri care ţin de meserie. Am fost cu Buckminster Fuller care inventase cupolele geodezice şi ne-a dus să ne arate la un delfinariu. Şi noi eram cu ochii pe sus. Mai ales eu. Şi mai era un inginer şi el zicea: "Nu vă mai uitaţi atâta pe sus. Uitaţi-vă la delfinii ăştia".

AGERPRES: Vorbind cu Neagu Djuvara, mi-a mărturisit că regretă că nu mai poate dansa. Dumneavoastră aveţi vreun regret?

Romeo Belea: Nu. Eu regret că nu mai pot să fac sport. Foarte mult. N-am avut niciodată regretul trecerii anilor. Mi se pare un fenomen absolut normal. Dacă nu te împaci cu el, e o nenorocire. Eu m-am împăcat. Probabil i-am moştenit pe părinţii mei pe care nu-i interesa. Când a ieşit în '87 doctorul afară şi mi-a spus, despre mama: "Are cancer!", i-am zis: "Intră la loc şi spune-i!" A ieşit alb ca varul. Zic: "Ce s-a-ntâmplat?" Zice: "I-am spus". "Şi?". "A zis: 'Mie de ce-mi spui, doctore? Asta e treaba dumitale, nu a mea' ". Şi a mai trăit şapte ani până la 91 de ani. Şi n-a murit de cancer. Sunt prieten cu doctorul Ţintoiu, cu cardiologul. Şi de multe ori îl întreb: "Cum e posibil să întâlnesc oameni de nouăzeci şi ceva de ani perfect lucizi, pe picioare, oameni care au trecut prin două războaie mondiale, prin cei patruzeci şi cinci de ani de nimic, de gol total din toate punctele de vedere şi ei sunt aşa?". Şi-mi spune: "Te laşi dus de selecţia naturală". Astea sunt genele. Nu. Eu nu regret nimic. Nici măcar că nu m-am dus la Fizică şi am ales Arhitectura. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Cătălin Alexandru)