Astăzi înțelegem mult mai bine că emoția și inteligența sunt inseparabile și că acestea sunt moduri esențiale prin care putem înțelege ce înseamnă să fii om, observă scriitorul José Luís Peixoto, unul dintre cei mai apreciați scriitori portughezi contemporani, într-un interviu pentru AGERPRES.

José Luís Peixoto a vizitat recent România, unde a participat la cea de-a XVIII-a ediție a Târgului de Carte Bookfest de la București (28 mai - 1 iunie), ocazie cu care și-a lansat cel mai recent roman tradus în limba română, 'Câinii din Galveias' (editura Trei, 2025, traducere Simina Popa), cel mai premiat titlu al său. Portugalia a fost invitata de onoare a ediției din acest an a târgului. În interviul acordat AGERPRES, Peixoto oferă detalii despre cum și-a construit romanele și cum a evoluat cariera sa, dar și despre atmosfera din jurul său la ultima sa vizită în țara noastră.

Autorul portughez, care este foarte îndrăgit în România, mai are traduse în limba română încă șase volume: 'Nicio privire' (Polirom, 2009, traducere Clarisa Lima), 'Cimitirul de piane' (Polirom, 2010, traducere Clarisa Lima), 'Autobiografie' (Trei, 2020, traducere Simina Popa), 'Cronici' (Electra, 2020, traducere Georgiana Barbulescu și Angela Radu), 'Poeme reunite' (Electra, 2021, traducere Georgiana Barbulescu), 'Mi-ai murit' (Charmides, 2022, traducere Dinu Flămând, Cristina Dăscălescu Dordea).



AGERPRES: L-ați numit de mai multe ori pe William Faulkner, un mare autor al sudului, printre scriitorii preferați, și tot despre sud scrieți și în 'Câinii din Galveias' - dar și, de exemplu, în 'Nicio privire', și atunci trebuie să vă întreb: este sudul la fel peste tot?

José Luís Peixoto: Sudul este întotdeauna relativ. Ceea ce numim 'sud' depinde de locul în care ne aflăm, pentru că unele diferențe pot fi radicale, în special atunci când vorbim de emisfere diferite. Dar există, este adevărat, și niște asemănări. Adesea, în sud, legătura cu pământul pare mai puternică, ritmul vieții pare mai lent, tradițiile par mai bine păstrate și persistă acel sentiment, de multe ori, că te afli undeva departe de centru, la periferia puterii. Toate aceste elemente creează un fel de atmosferă comună, chiar dacă vorbim de zone geografice diferite.

AGERPRES: Lăsând sudul la o parte, ați spune că satul, ca univers distinct, mai poate reprezenta astăzi, in nuce, societatea globală?

José Luís Peixoto: Da, cred că satul încă mai poate reflecta societatea globală de astăzi, tocmai pentru că este un arhetip. Aici regăsim acele elemente esențiale care sunt universal valabile, chiar dacă apar sub forme diferite. Un sat reprezintă o comunitate, care înseamnă o rețea complexă de relații umane, fie că vorbim de relații de cooperare, conflicte, o anumită intimitate sau tradiții. Reflectă, de asemenea, modul în care memoria se transmite de-a lungul mai multor generații, dar și modul în care individul este modelat de locul în care trăiește, de peisajul din jurul lui. Plus că adesea regăsim aici acea tensiune specifică dintre schimbare și permanență, izolare și conexiune.

AGERPRES: A existat vreo poveste în Galveias, satul din realitate, pe care nu ați putut să o spuneți în carte, dintr-un motiv sau altul?

José Luís Peixoto: Da, sigur că da. Atunci când scrii trebuie să faci în permanență alegeri, cartea construindu-se nu doar din ceea ce spui, ci și din ceea ce lași deoparte, nespus. Au existat unele povești în Galveias pe care nu le-am spus, uneori din respect, alteori pentru că am simțit că nu-mi aparțineau, iar alteori pentru că literatura are și ea nevoie de tăcere, mister și sugestie. Iar uneori, ceea ce nu se spune poate fi mai puternic decât ceea ce se spune.

AGERPRES: Citind 'Câinii din Galveias', mi-am amintit de satul nenumit din 'Nicio privire', cu locuitorii lui care poartă nume biblice, un fel de sat primordial, așa cum Biblia este un fel de carte primordială, și vreau să vă întreb: a fost mai ușor să scrieți despre satul abstract care este, într-un fel, satul din memoria noastră colectivă, sau despre cel concret?

José Luís Peixoto: Aceasta este o observație foarte bună. De fapt, am avut nevoie de aproape cincisprezece ani ca să fac această trecere de la 'Nicio privire' la 'Câinii din Galveias', cincisprezece ani în care scrisul meu s-a schimbat în mod semnificativ. În 'Nicio privire', satul este unul abstract, simbolic, mai mult ca un mit sau un vis. El aparține, într-adevăr, de memoria noastră colectivă, așa cum ați spus, iar atemporalitatea lui impune un tip diferit de limbaj, o atmosferă specifică. În schimb, până în momentul în care am început să scriu 'Câinii din Galveias', scrisul meu a evoluat spre o proză, ca să spun așa, mai clasică, cu fir narativ, cu poveste. Am vrut să fixez acțiunea într-un loc care există și în realitate, să folosesc nume reale, texturi reale și să păstrez anumite coordonate geografice și istorice.

Toate aceste elemente concrete au venit însă și cu un set de provocări, dar cred că totul a meritat până la urmă, pentru că am putut să explorez bogăția detaliilor și m-am simțit mai aproape de oameni și de pământ. Așa că, da, aș putea spune că schimbarea reflectă nu doar faptul că există două sate diferite, dar și două momente diferite în cariera mea de scriitor.

AGERPRES: În literatura română a existat până nu de mult un fel de prejudecată privind scrierile care au ca subiect doliul, ca și cum ar fi fost în regulă să scrii despre moarte, care este una dintre marile teme ale literaturii, desigur, dar nu și despre moartea cuiva apropiat. A existat și în Portugalia o astfel de prejudecată, pe vremea când scriați 'Mi-ai murit'?

José Luís Peixoto: Nu am simțit că ar fi existat o astfel de prejudecată legată în mod explicit de doliu. În schimb, cred că a existat în Portugalia, mai ales atunci, când am scris eu cartea, o prejudecată privind sentimentele în general. Exista, cu alte cuvinte, această perspectivă simplistă în care rațiunea era pusă în opoziție cu emoția, ca și cum ar putea exista una fără alta. Dar eu cred că acum lucrurile s-au schimbat.

Astăzi înțelegem mai bine că emoția și inteligența sunt inseparabile. Și totodată înțelegem că, dacă cineva scrie despre suferință, sau dragoste, frică, bucurie, nu înseamnă automat că este o persoană slabă sau sentimentală. În realitate, acestea sunt moduri esențiale prin care putem înțelege ce înseamnă să fii om.

AGERPRES: În 'Cimitirul de piane' ați construit în jurul biografiei lui Francisco Lázaro, un maratonist care a participat la Olimpiadă din partea Portugaliei, iar în 'Autobiografie' scrieți despre marele scriitor portughez câștigător al Premiului Nobel José Saramago. Îmi imaginez că totul a decurs foarte diferit când ați scris cele două cărți; ne puteți explica în ce mod?

José Luís Peixoto: Lázaro a fost primul personaj pe care l-am creat pornind de la niște date istorice concrete. Pe vremea aceea încă mai exploram diferite modalități de a transforma un personaj real într-unul dintr-o operă de ficțiune, încă mai căutam să găsesc acel echilibru dintre faptul concret și imaginație. În schimb, când am scris despre Saramago, mult mai târziu, știam mult mai bine ce aveam de făcut și cum anume.

Pe de altă parte, am simțit o responsabilitate mai mare scriind 'Autobiografie', și nu doar pentru că Saramago era un laureat Nobel și o figură copleșitoare în literatura portugheză, dar și pentru că el venea dintr-o istorie recentă și era încă foarte prezent în conștiința noastră colectivă. A trebuit să mă documentez foarte mult, bineînțeles, dar și să reflectez foarte mult asupra modului în care voiam să împletesc ficțiunea cu realitatea, precum și asupra riscului de a transforma o carte tribut într-o hagiografie. De fapt, în cele mai recente romane pe care le-am scris m-am concentrat foarte mult pe această dimensiune realistă, am lucrat cu vieți reale, nume reale. Mă inspiră și mă provoacă, în același timp.

AGERPRES: Ați spune că există mai multă ficțiune în 'Autobiografie' când vine vorba despre biografia lui Saramago sau când vine vorba despre (auto)biografia lui José?

José Luís Peixoto: Categoric José. Deși există în 'Autobiografie' o serie de elemente concrete din viața lui Saramago, majoritatea sunt extrase din conștiința publică și tratate ca atare, cu o anumită distanță și respect. Ficțiunea adevărată, în schimb, cea care presupune mai multă intimidate, construcție, imaginație se țese în jurul lui José. Chiar dacă personajul îmi poartă numele și are aceeași profesie cu mine, nu sunt eu acolo. Este o versiune ficționalizată, gândită astfel încât să servească cât mai bine scopului romanului, structurii, temelor, tensiunii care se creează. În acest sens, granițele dintre adevăr și ficțiune sunt mult mai fluide când vorbim despre José.

AGERPRES: Spuneați la un moment dat că orice text are o anumită încărcătură politică, chiar dacă este posibil ca autorul să nu fie conștient de propria sa poziționare. În ce măsură credeți că această lipsă de conștientizare dăunează textului, în sensul că se pierde ceva?

José Luís Peixoto: Da, cred că o asemenea lipsă de conștientizare afectează textul, chiar dacă foarte subtil. Iar în momentul în care un scriitor nu este conștient de propria sa poziționare, poate repeta, fără să-și dea seama, anumite discursuri dominante și rata anumite implicații ale cuvintelor sale. Pentru că orice text are o încărcătură politică, prin vocile pe care le amplifică, realitățile pe care alege să le reprezinte sau să le ignore, valorile pe care le implică.

Și vreau să fie clar că, dacă ești conștient de toate aceste lucruri, nu înseamnă că transformi literatura în propagandă, ci înseamnă că ești responsabil de ceea ce scrii, că ești deschis la complexitate și că înțelegi că poveștile există într-o lume în care puterea, inegalitatea și istoria contează. Această conștientizare nu poate decât să adâncească textul, să îl facă mai complex, să îi confere mai multă tensiune și relevanță.

AGERPRES: Considerați că rețele sociale, pe care sunteți foarte activ, funcționează, într-o anumită măsură, ca un fel de ferestre pentru 'omul care (altfel) stă într-o camera fără ferestre și scrie'?

José Luís Peixoto: Da, aș spune că rețelele sociale pot funcționa, cel puțin într-o anumită măsură, ca niște ferestre pentru 'omul care stă într-o camera fără ferestre și scrie'. Scrisul este adesea o activitate solitară, iar rețelele sociale reprezintă o modalitate prin care poți rămâne conectat, cu cititorii, cu lumea, cu tot ceea ce se întâmplă dincolo de liniștea paginii. Bineînețeles, însă, vorbim de un tip de conexiune diferită: mai rapidă, fragmentată, uneori superficială. Totodată, însă, ele ne reamintesc că literatura nu există până la urmă în izolare, că ea face parte dintr-o conversație mult mai mare. Aceste 'ferestre' pot fi foarte valoroase, din acest punct de vedere, atât timp cât nu uităm să le închidem din când în când și să ne întoarcem la acea stare de concentrare adâncă pe care scrisul o necesită.

AGERPRES: După ce v-am citit romanul 'Autobiografie', cel în care apar marele scriitor laureat Nobel Saramago și tânărul scriitor José, m-am gândit că acea 'cameră fără ferestre' poate fi interpretată și ca o metaforă pentru literatură, amintindu-mi și de conceptul de 'anxietate a influenței' propus de Harold Bloom, oare am suprainterpretat?

José Luís Peixoto: Cred că este o observație foarte bună. 'Camera fără ferestre' poate fi și o metaforă pentru literatură, mai ales în contextul 'Autobiografiei'. În acest roman, prezența lui Saramago formează un fel de spațiu închis, o cameră încărcată, apăsătoare, dar și plină de așteptări. Iar conceptul lui Harold Bloom se potrivește într-adevăr foarte bine aici. Tânărul scriitor José navighează prin acest spațiu, în căutarea propriei voci, în timp ce este influențat inevitabil de vocea uriașului scriitor. Acea tensiune, admirație, presiune și teamă de inadecvare constituie partea cea mai adevărată a procesului creativ, în special atunci când lucrezi în preajma unei asemenea personalități covârșitoare. Literatura este adesea despre aceste dialoguri invizibile, cu trecutul, cu alți autori, cu tine însuți.

AGERPRES: Ați vizitat România pentru prima data în 2009, anul în care v-a apărut aici primul roman în traducere, după care v-ați mai întors de câteva ori, cel mai recent cu puțin timp în urmă, cu ocazia târgului de carte Bookfest de la București, unde ați lansat 'Câinii din Galveias'. S-a schimbat ceva de la prima vizită pe care ați făcut-o aici?

José Luís Peixoto: Când am venit prima dată în România eram doar un debutant care sosea într-o țară străină unde tocmai ce îi fusese tradus primul roman, prin urmare totul era proaspăt, totul constituia o noutate, atât pentru mine, cât și pentru cititorii români. În schimb, acum, după ce au trecut aproape șaisprezece ani, am simțit această vizită mai degrabă ca pe o reuniune. Au fost și cititori noi, bineînțeles, dar atmosfera a fost una caldă și de sărbătoare, în același timp. Unii dintre cititori erau deja familiarizați cu opera mea și m-am simțit ca și cum aș fi participat la un dialog literar continuu și profund.

AGEPRES: Ce vă atrage cel mai mult atunci când vizitați un loc nou?

José Luís Peixoto: Cel mai mult atunci când vizitez un loc nou mă atrage șansa de a mă simți dezorientat, cel puțin suficient încât să văd lucrurile un pic altfel. Pentru că mă interesează ceea ce îmi este nefamiliar, detaliile cărora nu le pricep sensul la început, sunetele unei limbi pe care nu o înțeleg, ritmul unei vieți cotidiene care nu este a mea. Toate aceste lucruri îmi ascut simțurile.

În același timp, însă, sunt interesat și de oameni - de gesturile pe care le fac, de expresiile pe care le afișează, de modul în care se mișcă. Adesea realizez că intuiesc câte ceva în lucrurile mici, o cafenea, un colț de stradă, o conversație, care se leagă de o poveste mai mare, uneori chiar de o poveste personală. Acest amestec de stranietate și familiaritate mă fascinează cel mai mult.

AGERPRES: Citindu-vă cărțile, am putut vedea că sunteți foarte interesat de Biblie, sport și heavy metal, ce urmează, dacă nu este un secret?

José Luís Peixoto: Un rezumat foarte extravagant, trebuie s-o spun, pe care îl văd pentru prima dată în forma asta! Dar îmi place. În acest moment, cred că sunt deschis la orice. Ceea ce pot spune mai clar, însă, este că sunt întotdeauna curios, întotdeauna caut provocări noi, lucruri care să mă surprindă. Așa că, indiferent ce va urma, sper să fie vorba de un teritoriu nou, chiar dacă multe lucruri îmi vor aminti inevitabil de ceea ce m-a mișcat deja în trecut.

José Luís Peixoto s-a născut într-un sat din regiunea portugheză Alentejo. A terminat facultatea de Limbi și Literaturi Moderne a Universității Nova din Lisabona. A fost profesor câțiva ani în Portugalia și în Cabo Verde, înainte de a deveni scriitor profesionist în 2001. A primit mai multe premii literare prestigioase, inclusiv premiul José Saramago, cel mai prestigios premiu care le este acordat scriitorilor de limbă portugheză, pentru romanul său de debut 'Nicio privire'. Cărțile sale au fost traduse în 30 de limbi, apărând la cele mai prestigioase edituri din lume. AGERPRES (AS - redactor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Ady Ivaşcu)