Cu toții visăm la o profesionalizare a scrisului în România, declară poeta Elena Vlădăreanu, într-un interviu acordat AGERPRES.

Numărându-se printre cei mai importanți membri ai Generației literare 2000, Elena Vlădăreanu vorbește în acest interviu despre contextul în care s-a format ca poetă, despre importanța traducerilor pentru orice scriitor și despre cât de complicat este, din punct de vedere financiar, contextul cultural actual pentru scriitorii români.

Ea a publicat și un volum de proză scurtă, 'August', în anul 2021, care se află în curs de traducere în limba bulgară. A scris de asemenea mai multe texte performative, care s-au transformat în spectacole de teatru.

Timp de cinci ani, a organizat, împreună cu o echipă, Zilele 'Sofia Nădejde' pentru literatura scrisă de femei, prima gală și primul festival din România dedicate exclusiv literaturii scrise de femei.


AGERPRES: Au trecut câțiva ani de la cea mai recentă carte pe care ați publicat-o, volumul de proză scurtă 'August' - în curs de traducere în limba bulgară -, cu ce v-ați ocupat între timp, ce aveți 'în sertar'?
Elena Vlădăreanu: Ultimii șase ani mi i-am petrecut lucrând la doctorat. Au fost șase ani foarte dificili, în care am citit foarte mult, am văzut și revăzut spectacole și am scris. Mi-a rămas un timp limitat pentru ficțiune și pentru lecturi care să nu aibă legătură cu cercetarea doctorală. Am niște proiecte în lucru, aș vrea să definitivez ceva anul acesta, dar nu știu încă dacă reușesc - aștept susținerea (lucrării de doctorat - n.r.) ca să mă liniștesc.

Dar poate că ar trebui să iau această întrebare drept minge la fileu și să deschid o discuție despre doctorat și despre cât de greu este pentru o femeie să facă asta, mai ales dacă este mamă singură și, deci, singura care aduce venit în familie. Înăsprirea condițiilor de acordare a sporului de doctorat sau chiar înlăturarea sa nu va face decât să lovească fix în aceste femei mai întâi, care și-au sacrificat ore, săptămâni, luni, ani și de dragul cercetării, pentru că există o bucurie în asta, dar și cu gândul la un mic supliment care să le facă traiul lunar mai ușor.

Nu vor pica plagiatorii, să stea lumea liniștită, cei care au dat bani pentru a li se scrie o teză de doctorat sau care au copiat cu simț de răspundere paragrafe și pagini întregi își au oricum locul lor, bine-mersi, unde nu se împiedică de un supliment de circa 1000 de lei pe lună.

AGERPRES: Sunteți în primul rând poetă, 'August' este primul volum de proză pe care l-ați scris după cele șase volume de poezie publicate și mai multe piese de teatru. Cum a fost această experiență, cum se simte Elena Vlădăreanu în proză?
Elena Vlădăreanu: Mi-a plăcut. Dar deja, într-adevăr, au trecut câțiva ani buni de când am publicat 'August' și de când obișnuiam să scriu ficțiune, parcă mi-e dor. Mi-a plăcut, dar nu a fost tocmai o trecere bruscă, acum termin cu poezia și încep să scriu proză. Volumul s-a concretizat dintr-o serie de texte pe care le aveam începute sau scrise și pe marginea cărora am mai lucrat.

Cred că niciodată nu am scris un singur tip de text. Întotdeauna am scris la mai multe texte în paralel, asta ca să nu mai spun că și poezia mea împrumută elemente din proză, reportaj sau dramaturgie. Cred că la proză mi-a fost mai teamă de 'contaminare' cu poezia decât îmi este atunci când scriu poezie sau text performativ. Am simțit mereu o mai mare libertate în poezie, dar și în textele pentru teatru - am scris mai multe texte care au stat la baza unor spectacole, dar nu o să vorbesc despre mine numindu-mă dramaturgă -, decât în proză. Aici am simțit că nu găsesc eu locul pentru experiment.

Acum, de exemplu, din aceeași dorință de libertate în scris, lucrez la un eseu, o formă de text de la care mă aștept să poată înghiți mai mult decât o face poezia sau proza. Dar voi vedea, încă ezit, o stare pe care, personal, o iubesc și o detest în aceeași măsură, când vine vorba de scris: nesiguranța aduce cu sine o emoție care îmi este benefică, dar mă și sabotează în situațiile în care trebuie să știu să îmi vând marfa, cum ar fi atunci când scriu câte o aplicație pentru vreo rezidență/ bursă.

AGERPRES: Proza scurtă pare să fi revenit în forță în ultimii ani în România, după ce mult timp a fost prea puțin 'prizată', cărui fapt ați spune că i se datorează acest fenomen?
Elena Vlădăreanu: E greu de spus cu certitudine, dar pot doar să presupun. Cred că un rol important îl joacă atelierele de scris coordonate de scriitori - cele de la Revista de povestiri, dar și cele coordonate de Marius Chivu, Florin Iaru -, antologiile, cum sunt 'Kiwi' (proiect anual, coordonat de Marius Chivu) și 'Retroversiuni' (proiect anual exclusiv cu proză scrisă de femei, coordonat de Cristina Ispas & Victor Cobuz).

Sunt importante și traducerile, în ultimii deja mulți ani, peste zece, s-au tradus volume de Lucia Berlin, Lydia Davis, Richard Ford, pentru a numi doar trei autori. Cert este că proză scurtă se scrie, interesant ar fi și cum este citită comparativ cu romanele, de exemplu, dar asta numai un studiu de piață făcut de edituri ar putea să o spună.

AGERPRES: Ați spune că generația de scriitori care a urmat generației 2000, din care faceți parte, a pariat mai mult pe proza scurtă, sau pe proză în general, decât pe poezie, privind înapoi?
Elena Vlădăreanu: Pariul inițial a fost pe poezie, generația 2000 a fost o generație de poeți, în primul rând. Apoi, da, mulți s-au dus către proză, asta și pentru că a fost mai ușor din anumite motive, cum ar fi existența unei colecții gândite parcă pentru proza autoficțională a generației 2000 - mă refer la EgoProză, deschisă de Polirom în 2005, locul unde și-au publicat primele volume de proză cei mai importanți reprezentanți ai acestei generații: Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Ioana Baetica, Dan Sociu.

Poate și datorită unui anumit prestigiu de care e bănuită proza. Totodată, sunt conștientă că acestea nu sunt decât niște elemente absolut exterioare, pentru că altfel nu cred că scrie nimeni făcând astfel de socoteli, 'ah, trec la proză, pentru că uite ce colecție frumoasă, poate voi primi și un avans, nu fac nimic cu poezia'. Deși nu ar strica deloc o astfel de abordare mai realistă, chiar materialistă - 'scriu un roman pentru că am nevoie de bani' - deși, trebuie să recunoaștem că, până la urmă, tot cam nerealistă ar fi, în raport cu oferta noastră editorială.

AGERPRES: Spuneam la început că volumul dumneavoastră de povestiri, 'August', urmează să fie tradus în bulgară - cât de greu este pentru un scriitor român să ajungă să fie tradus? Și cât este de important să fii tradus?
Elena Vlădăreanu: Nu cred că se poate generaliza. Dacă ești Mircea Cărtărescu nu e greu să fii tradus - deși, ținând cont că traducerile din literatura lui se fac cu finanțare de la Centrul Național al Cărții, probabil nici să fii Mircea Cărtărescu nu e ușor. E și mai greu pentru autori total necunoscuți, așa cum suntem cam toți, pentru cititorii din afară. Poate mai avem noroc cu vreo bursă Traduki sau similare, care încurajează traducerea în limbile țărilor de lângă noi, sau cu vreun traducător sau traducătoare căreia îi place ce scriem și atunci se aruncă pur și simplu cu capul înainte. Din punctul meu de vedere, greul cade pe umerii traducătorilor, atunci când riscă cu câte un scriitor nu tocmai cunoscut.

Nu doar că e o muncă sisifică, dar munca lor, deseori, se dublează, ei devenind totodată și agenții noștri literari în țara respectivă. În ceea ce mă privește, Lora Nenkovska este cea care nu doar a tradus poezia și proza mea în bulgară, dar a găsit și editura și grantul respectiv la care a aplicat pentru volumul de proză. Cred că traducătorilor ar trebui să le ridicăm monumente noi, scriitorii români. Și sigur că e important să fii tradus.

Cu toții visăm la o profesionalizare a scrisului în România, să nu-l mai ținem pentru 'când mă eliberez', pentru 'când intru în vacanță', pentru 'când o să am ceva mai mult timp'. Doar că, dacă nu ești nici citit, nici tradus, îți cam vine să o lași baltă. Sau să nu te mai întorci. Traducerea e și ea, într-un fel, un act de validare. Lectura într-un festival important din afară (unde te prezinți cu texte traduse) e un act de validare, iar pentru poeți este poate singura cale să își prezinte opera într-un cadru mai larg.

Totodată, aceste evenimente care implică traducere de text reprezintă și o sursă suplimentară, poate mică, dar importantă, de venit. Scriitorii au nevoie de toate aceste lucruri, pentru că, dacă nu am avea nevoie, ne-am ține în computer textele și le-am reciti în momentele noastre de solitudine. Nu intru în discuția despre importanța simbolică a traducerilor din literatura română pentru imaginea României, pentru că, sincer, nu prea-mi pasă, atât timp cât României, deși nu României, ci celor care ne conduc nu le pasă deloc de scriitorii și de artiștii contemporani, hai să mai luăm ceva tot de la ei dacă se poate. Sunt cărțile prea ieftine, drepturile de autor prea mari, hai să stoarcem ceva de aici!

AGERPRES: Pe lângă poezie și proză ați scris și dramaturgie, după cum spuneam și mai sus, de care dintre aceste genuri ați spune că vă simțiți în acest moment cel mai apropiată?
Elena Vlădăreanu: Nu aș zice că am scris dramaturgie, aș zice că am scris niște texte performative, destinate scenei. Recunosc că în momentul de față de niciun tip de text nu mă simt apropiată, după ce timp de șase ani am scris aproape exclusiv text academic. Sper însă să mă reîmprietenesc cât de curând cu ficțiunea, deși e mai dificil decât mă așteptam.

AGERPRES: Ați organizat timp de câțiva ani Zilele 'Sofia Nădejde' pentru literatura scrisă de femei, cum v-a venit ideea și cât de greu v-a fost să o implementați? Intenționați să reluați proiectul la un moment dat?
Elena Vlădăreanu: S-a întâmplat în 2018 și a fost probabil primul eveniment public de amploare cu miză explicit gender oriented. În ceea ce mă privește, a fost mai degrabă un răspuns la o furie, la o frustrare privind felul în care literatura femeilor era prezentă în discuții, manuale, programe, nominalizări la premii literare. Aveam cărți bune scrise de femei, dar ele nu erau văzute de membrii juriilor (bărbați în unanimitate, de multe ori). Nu a fost simplu. Deși au fost oameni - Fundația Scena9, tranzit.ro, Goethe Institut, Scena.ro, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu - care au avut încredere în noi din prima clipă.

Probabil era nevoie de un astfel de proiect, atunci, în momentul acela. Un proiect independent, serios, dar care să vină și cu un aer că nu vrea să fie în centru. Proiectul a rămas cumva marginal în cei cinci ani cât a fost activ. Cu siguranță avea potențial să fie mai mult decât a fost, dar chiar și așa, a fost mult peste puterile noastre, ale celor din echipă. Ca de obicei în situații similare, cel mai greu a fost cu finanțările. Obligativitatea de a merge la proiecte repetitive la call-ul AFCN (Administrația Fondului Cultural Național) ne-a împins, într-un mod justificat sau nu, să încărcăm foarte mult proiectul, și ne era teamă că, concurând cu proiecte foarte mari, precum festivaluri de film sau muzică, nu aveam șanse prea mari să primim finanțarea. Așa că am simțit nevoie să facem cât mai multe - ceea ce a transformat ediția a cincea într-una excelentă, un adevărat festival, cu lecturi, ateliere, proiecții de filme, conferințe în trei orașe și online. Doar că atunci ne-am dat seama și că e mult prea greu, devenise, pentru mai bine de șase luni, un job full time, când de fapt noi nu ne permiteam să acordăm timp nici cât pentru un job part time. Cea mai bună soluție pentru noi a fost să-l punem pe hold.

Nu știu dacă o să-l reluăm vreodată. Dacă o s-o facem, o vom face într-o altă formulă. Mi-ar plăcea, însă, până atunci, să găsim o soluție pentru această bibliotecă 'Sofia Nădejde' pe care am început-o în atelierul de artistă al Lilianei Basarab. Numai cu cărțile pe care le am eu acasă aș umple câteva rafturi bune! Pentru asta m-aș agita, o bibliotecă cu cărți pentru toate vârstele scrise doar de femei.

AGERPRES: S-a spus că sunteți singura poetă din generația 2000 care a avut încă de la început o miză explicit feministă. Cum s-au întâmplat lucrurile, a fost o alegere mai degrabă intuitivă, având în vedere și contextul de atunci sau, totuși, măcar într-o anumită măsură, programatică?
Elena Vlădăreanu: Total intuitiv. Nu doar pentru că eram foarte tânără și nu aveam lecturile necesare, discuțiile necesare, definițiile necesare, termenii necesari. Mă gândesc cum eram noi la începutul anilor 2000 și cum sunt tinerele care acum au 19-20 de ani și se pregătesc să debuteze în literatură sau în dramaturgie. Îi sunt recunoscătoare Internetului în primul rând pentru asta, că a făcut posibil accesul la informație, la cărți, la publicații la care noi nu am fi ajuns într-un alt mod. Deci da, am fost feministă intuitiv.

Țin minte o întâmplare din liceu, o perioadă în care petreceam mult timp în biblioteci, în care scriam mult analiză literară, citeam multă teorie. O înnebuneam pe profesoara mea de română, scriam încontinuu ceea ce eu îmi imaginam că e text critic. Și după ce scrisesem practic despre toți autorii - și autoarele, hai să râdem puțin, pentru că noi încă mai aveam cărțile Hortensiei Papadat-Bengescu în programă, în timp ce acum nu mai există nici măcar ea - din manuale, am vrut să scriu despre literatura contemporană. Și știu că instinctual am căutat poete contemporane, deși atunci, în '98-'99, ce poete contemporane găseam în biblioteca municipală?

Oricum, am reținut această dorință a mea de a citi literatura femeilor și de a încerca să o înțeleg cu instrumentele, rudimentare cum erau, pe care le aveam atunci. Inclusiv când citeam text critic, citeam în primul rând textele scrise de autoare - în perioada aia eram abonată la revista Tomis pentru că acolo citeam două autoare ale căror fană eram, Lăcrămioara Berechet și Ileana Marin. M-am bucurat că, peste 20 de ani, am reîntâlnit-o pe Ileana Marin ca profesoară la școala doctorală CESI. Revenind însă la momentul debutului, când scriam atunci, la începutul anilor 2000, abia venită în București, într-un mediu mai degrabă toxic decât sănătos pentru mine, aveam un singur lucru în cap: că scrisul meu este arma mea. Știu, arma asta nu sună tocmai feminist, e chestionabilă folosirea aici a acestui cuvânt. Dar cred că femeile au nevoie de arme să se apere, iar scrisul în mod particular este una dintre cele mai eficiente. După momentul #metoo, femeile au început să scrie și nimic nu le mai poate opri. Asta e schimbarea radicală. Noi, fetele care aveam 20 de ani la începutul anilor 2000, nu am avut un moment #metoo, dar am știut, simțit, intuit că putem scrie, chiar și la adăpostul lozincii 'e doar literatură'. Pentru noi nu a fost niciodată doar literatură.

AGERPRES: Scriați așa în primul volum de poezie, 'Pagini': 'pe mine mă influențează tot ce se scrie/ mai puțin tot ce se trăiește'. Mai este valabil?
Elena Vlădăreanu: Nu cred că mai este valabil și nici nu îmi mai amintesc, sincer. Dar și asta e ceva ce se schimbă odată cu vârsta. Hai să ne gândim la noi, copiii născuți în anii '80. Cu toții venim dintr-o cultură scrisă, eu nu am avut televizor toată viața mea de copil - nu am nici adultă fiind, de 25 de ani de când sunt în București nu am avut niciodată televizor în casă -, televizorul și tot ce implică el - muzică, filme, show-uri - au intrat în viața mea mult prea târziu, când deja eram obsedată de literatură. Așa că, da, o fată de 20 de ani obsedată de literatură își imagina că doar ceea ce este scris o interesează. De fapt, de ce trebuia să trăiască îi era foarte frică.

AGERPRES: Ați publicat cel mai recent volum de poezie, 'minunata lume disney', în 2019, după care ați publicat o antologie în care ați inclus poeme din toate volumele pe care le-ați scris. Cum ați gândit selecția?
Elena Vlădăreanu: Dacă trebuia să fac eu selecția pentru antologia 'Ce pot distinge în întunericul sălii' de la Cartier, cartea nu ar fi apărut nici azi. Îi sunt recunoscătoare Paulei Erizanu, care mi-a propus și care a selectat textele, mie mi-ar fi fost foarte greu, pentru că am această apucătură, să nu pot să îmi citesc textele vechi, mi se par toate accidente regretabile.

AGERPRES: Ce înseamnă pentru un poet publicarea unei antologii din toată opera poetică - scrisă până în acest moment, bineînțeles - înseamnă ceva? Dincolo de simpla recuperare a unor poeme din volume care nu se mai găsesc de mult pe piață.
Elena Vlădăreanu: Cum încercam să sugerez și mai sus, pentru mine a fost un exercițiu de umilință. Să înțeleg că e vorba despre mine, despre mine la altă vârstă, de viață și de cultură. Să refuz și să mă dezic de textele scrise când eram foarte tânără ar însemna să refuz vârsta aceea: incertă, dificilă, dar a mea, e ca și cum mi-aș interzice o bucată de drum. Doar că la înțelepciunea asta am ajuns pe parcurs, inițial m-a speriat recuperarea unor texte pe care le credeam defuncte.

AGERPRES: 'Frumusețea este, desigur, un mit'. Ce părere aveți despre această afirmație a scriitoarei americane Susan Sontag. dat fiind că tema frumuseții este una dintre temele recurente pe care le abordați în primele dumneavoastră volume?
Elena Vlădăreanu: Nu aș intra în această discuție. Pentru că eseul la care mă refeream mai sus, în jurul acestei idei încearcă să se coaguleze. Și mă tem că detensionez scriind acum despre frumusețe.

AGERPRES: Vă provoc să comentați un alt citat, aparținând de această dată poetului englez David Constantine: 'Poezia este întotdeauna scrisă pentru altcineva', indiferent cât de personale ar fi experiențele sau cât de particulare situațiile descrise. Lăsând la o parte ideea de publicare, ați spune că este adevărat?
Elena Vlădăreanu: Poate că așa este. Întotdeauna mi s-a părut că poezia vine dintr-o urgență și în asta constă caracterul ei politic, o urgență de a exprima poate inexprimabilul. Și ca să aibă sens, atunci da, o scriem pentru cineva, nu pentru noi.

AGERPRES: Revenind la 'August', volumul de proză scurtă cu care am început acest interviu, decorul este unul estival, în toate povestirile, indiferent că vorbim de minivacanțe la mare sau la munte sau de atmosfera dintr-un apartament sufocant din București, într-o lume extrem de agitată, grăbită, stresantă. A devenit oare vara sezonul exorcizărilor?
Elena Vlădăreanu: În mod surprinzător, mie îmi place vara. Îmi place căldura, îmi place liniștea după-amiezelor toride, transpirația, îmi plac fructele foarte coapte, cele pe care toată lumea le refuză. În mod aproape firesc, vara mă atrage cel mai mult ca decor pentru orice. Poate și pentru că vara este singurul sezon în care pot avea vacanță, atunci toate gândurile mele și fanteziile se concentrează în acest anotimp. Acum nu știu dacă vara e neapărat momentul exorcizărilor.

Cred că orice timp petrecut împreună poate duce la ventilarea unor monștri sau doar la aruncarea nemulțumirilor în față. Nu ține neapărat de anotimp. În ceea ce le privește pe personajele mele, pe femei în particular, vara este pentru ele un garant al libertății. Toate, fără excepție, simt că sub protecția verii pot face ceva, orice, chiar și ceva radical pentru a-și obține libertatea.

AGERPRES: Dacă ar fi să încercați să-i convingeți pe cititorii noștri că e bine să citească literatură română, ce le-ați spune?
Elena Vlădăreanu: Nu cred că lucrurile funcționează așa. Nimic din ce aș putea spune eu nu ar funcționa, dacă oamenii nu ar ajunge pe cont propriu la literatură. Cred că literatura e o descoperire pur personală. Intru într-o librărie, deschid o carte, citesc două rânduri, poate îmi place ce am citit și o cumpăr. Îmi ajunge sub ochi o cronică sau un text de prezentare sau poate un interviu cu autorul sau autoarea sau poate mi se deschide pe Instagram un reel cu un vlogger care vorbește despre cărți. Și e ceva acolo care mă face să vreau mai mult. La mine, sigur nu ar merge cu convingerea, cu 'pune mâna și citește literatură română pentru că...'

Elena Vlădăreanu (n. 1981) este poetă, scriitoare și jurnalistă. A debutat cu poezie în 2000-2001. Până în prezent, a publicat opt volume, iar poeziile sale au fost traduse în limbile
engleză, albaneză, bulgară, cehă, franceză, croată, germană, suedeză și maghiară. În decembrie 2018, a inițiat proiectul Zilele 'Sofia Nădejde' pentru literatura scrisă de femei, un microfestival interdisciplinar al cărui scop este promovarea literaturii și artelor realizate de femei. Se numără printre membrii fondatori ai Generației literare 2000, care și-a propus să reînnoiască poezia românească contemporană. Prin inițiativa lor, aceștia au reușit să obțină recunoaștere profesională în România și în străinătate în ultimii 20 de ani, conform ICR. AGERPRES (AS - redactor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)