În lumea satelor bănățene se mai păstrează credința că în anumite perioade de peste an, în preajma marilor praznice, cerurile se deschid, iar cei care trec în veșnicie în acele ceasuri ajung direct în rai, sufletele strămoșilor revin pe-acasă, duhurile le pot vorbi oamenilor sau comorile îngropate în adâncuri strălucesc la suprafață, sub formă de flăcări.

Etnologul Muzeului Satului Bănățean (MSB) din Timișoara, dr. Maria Mândroane, a declarat, pentru AGERPRES, că, potrivit tradiției, toate aceste minuni se pot vedea numai de către oamenii care au sufletul curat, mai ales de către copiii neprihăniți. Cât despre bogățiile ascunse în pământ, acestea se lasă descoperite doar de către cei care le vor face și altora bine din acei bani, altfel vor avea parte de mari necazuri în viață.

O astfel de noapte plină de miracole supra-lumești este noaptea de Sânziene, când Sânzienele se prind în horă între ele și aduc rodnicie pământului. Sunt vesele și cântă, pentru că nu cunosc ce este dorul, iar cei care se apropie de ele și le vorbesc le tulbură, iar ele îi pocesc: le iau mințile, îi lasă cu suferințe fizice sau chiar mai rău decât atât.

Unii mai spun că în această noapte se culege de pe câmpurile curate pelinul, numită și 'iarba fierului', pentru că era folosită de pungași la deschiderea lacătelor vistieriilor. Se încrusta pielea din palmă și se introducea subcutanat un fir de pelin, apoi, după cicatrizare, acela avea în palmă cheia cu care putea deschide orice încuietoare.

'Sânzienele sunt o sărbătoare populară foarte importantă pentru lumea satului, fiindcă în sărbătorile acestea foarte vechi, dacice, există foarte multă lumină și foarte mult adevăr. Este trăirea aceea veche care se leagă de tradiții, de obiceiuri, de meșteșuguri și mai ales de spiritualitate. În primul rând, cerurile se deschid și este comunicare directă cu lumea de dincolo. Tradiția spune că cine moare în aceste sărbători când cerurile sunt deschise, ajunge direct în Rai. Tot în această zi, tradiția spune că joacă focul pe comori. În prag de seară au fost foarte multe cazuri în care oamenii au văzut flacăra pe comoară. Se zice că nu ai voie să te duci atunci imediat să dezgropi comoara, ci trebuie să o acoperi, să însemni locul și să mergi altădată, dar nu fie cum. Pentru că dacă ai gânduri necurate, de îmbogățire, acei bani au o pază a lor și sunt în defavoarea ta. Dacă iei acești bani cu gânduri curate, să-ți fie ție mai bine dar și altora, să faci ceva pentru comunitate, ei sunt cu folos. Au fost foarte multe exemple în care oamenii mergeau să caute comoara și săpând acolo ori se speriau foarte tare pentru că apărea din senin ceva sau ceva îi speria sau era o bubuitură foarte puternică și ei deveneau mutilați, nu mai puteau să vorbească, să audă, să vadă, să meargă. Sunt și cazuri în care comoara a fost găsită, dar nu se știe ce s-a întâmplat cu ea. În lumea satelor încă mai circulă vorbe că cineva a găsit comoara, viața materială i s-a schimbat în bine inexplicabil, peste noapte, dar a avut parte doar de întâmplări rele', spune Maria Mândroane.

Muzeografa nu uită de Sânzienele care se prind în horă tocmai în noaptea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, dar și a celei mai lungi zile din an, solstițiul de vară. Ea ține minte poveștile oamenilor din sat care ieșeau cu vitele la păscut și 'au văzut zânele'. Potrivit acestor povești, cei care erau curați cu adevărat le auzeau cântând.

'Sânzienele nu vorbeau, ele doar cântau, erau foarte vesele, prinse într-o horă diafană. Erau, practic, îngeri de lumină. În cercul unde jucau ele, făceau un cerc, iar iarba era mai mănoasă. Dacă omul spurca locul, iarba se ardea și rămânea un cerc ars. Acel cerc simbolizează soarele. Iar ielele, Sânzienele, i se rugau astrului zilei, era o închinare la cer și la pământ și spuneau: 'Soare drag, soare sfânt, vino între noi și de rodnicia pe pământ, dă rodnicia oamenilor'. Erau diafane, deasupra a tot ceea ce este pământul, erau deosebit de frumoase, îngeri de lumină', spune Maria Mândroane.

De Sânziene, oamenii satelor se îmbrăcau în straiele obișnuite pentru acea vreme, în ceea ce noi numim astăzi port tradițional.

Țăranii mergeau la lucru în cămașa de cânepă, care nu era lucrată și era îmbrăcată peste cap, de sus până jos, fără cordon, să fie cât mai lejer, deoarece cânepa e confortabilă și la căldură și la frig. Cămășile de sărbătoare erau mult mai finuțe, cu bumbac și aveau și lucrătură.

'Fiecare costum popular era unic și fetele și femeile le lucrau în mare secret de celelalte, pentru a nu fura modelul una de la cealaltă. Când apăreau îmbrăcate în ele, la sărbători, era o adevărată gală a portului popular. Fiecare era foarte bine lucrat și se vedea identitatea fiecărei mâini care l-a lucrat', spune etnologul de la Muzeul Satului Bănățean.

Fetele și femeile nu uitau ca în zorii zilei de Sânziene să se trezească devreme și mergeau cu picioarele prin rouă, pentru că roua din Sânziene este binefăcătoare, tămăduitoare. Uneori, această rouă era adunată și se spălau cu ea pe față. Apoi, culegeau flori de sânziene și făceau cununi pe care le așezau la porți. Dar până la împletitul cununiței, feciorii alergau după fete, fiecare băiat după aleasa inimii, care avea să-i fie și logodnică, potrivit Mariei Mândroane.

Etnologul de la Muzeul Satului Bănățean rememorează și o altă frumoasă tradiție rămasă de la bunica ei, care o lua cu ea la apa de izvor pentru a da de pomană strămoșilor din apa vieții.

'Azi, nu se mai crede în nimic, pentru că satul s-a depopulat, iar bătrânii care țineau atât de mult la aceste tradiții au trecut la cele veșnice. Eu am crescut în aceste tradiții și bunica spunea tot timpul 'tu ești a care trebuie să duci mai departe aceste obiceiuri, trebuie să știi cum să faci, bagă bine de seamă, să faci și totul să fie așa cum trebuie'. Am crescut în aceste tradiții și am crezut în ele. Erau foarte multe. Gândul mă duce acum la vremea când mergeam cu baba să slobozim apele. Se aduna apă într-o cântuță din toate izvoarele și din toate fântânile din sat, de unde omul lua apă (în timpul vieții, n.r.) și se mergea, undeva, la un izvor foarte curat. Noi mergeam la un izvor care era mult departe de casă și de sălașul din pădure, la un izvor care se spunea că-i sfânt și unde au cântat zânele. Baba mă lua cu ea pentru că trebuia un suflet curat, iar eu eram copil neprihănit. Și acolo cântă zânele și acolo slobozeam noi apele, adică dădeam de pomană celor răposați. Dar trebuia cea mai pură apă. La baza izvorului sau unde curgea un râu, se punea un ștergar jos, pe care se puneau colăcei, cornuri, dulciuri, bucăți de brânză, tot felul de daruri pentru sufletul celui decedat. Se aprindea o lumânare și cu ulcica cu tămâie se înconjura râul de două ori și o dată în sens invers și se dădea pomana pentru sufletul morților. Apa din căntuță era pusă pe ștergarul deja așezat în apa izvorului curat, și se punea și apa adusă din sat pe acel prosop, în izvorul principal. Și spunea: 'toate apele și toate izvoarele să fie de pomană pentru sufletul celor plecați' și li se spunea numele', a povestit Maria Mândroane.

Regretul muzeografei este că lumea de azi nu mai crede în zâne și în alte tradiții și obiceiuri ale satului bănățean, iar odată cu îmbătrânirea populației de la sate și depopularea acestora, tradițiile se sting treptat, pentru că nu mai știe nimeni să depene povești și obiceiuri. AGERPRES / (A - redactor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă, editor online: Irina Giurgiu)