Cine trece prin Piaţa Unirii (Barocă) din Timişoara - Capitala Europeană a Culturii 2023, în care tronează cele mai frumoase clădiri de stil baroc împletit cu nuanţe arhitectonice de secession, păşeşte pe urmele celei mai vechi vetre a cetăţii.

În vara anului 1552, Timişoara îşi pierdea libertatea şi toate valorile creştine, fiind cucerită de otomanii ajutaţi de Tomony, trădătorul comandantului cetăţii - Losonczy, iar istoria devine poveste pentru vizitatorii de azi.

''În cetate erau şase mii de suflete. Primul atac asupra cetăţii are loc de la foarte mare distanţă, din satul Becicherecu Mic. Se încearcă o spărtură în zidurile Palanca (cartier al Timişoarei de azi, Mehala), care reuşeşte după mai multe încercări. (...). Întreaga populaţie a cetăţii a fost îngenuncheată. Din 1552, absolut tot ce a fost biserică şi ce am avut noi aici creştin a fost distrus, s-au ridicat geamii foarte multe, am avut opt moschei, nu s-a mai mers pe cultura creştină, ci pe cea otomană'', detaliază pentru AGERPRES muzicologul Luciana Ianculescu.

Timişoara avea să fie cucerită de austrieci şi eliberată de prinţul Eugeniu de Savoya în octombrie 1716, iar în anul 1733, împăratul Carol al VI-lea mută sediul Episcopiei Diocezei Romano-Catolice de la Szeged la Timişoara, care a hotărât construirea unei catedrale, a unui palat episcopal şi a unor case pentru canonici. Construcţia a fost încheiată în 1773, potrivit Muzeului Naţional al Banatului.

Se presupune că Domul din Piaţa Unirii a fost ridicat pornind de la planurile renumitului arhitect vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach (1693-1742), impunătoarea construcţie dând şi numele pieţei, până în 1919: Piaţa Domului.

După 250 de ani, Domul romano-catolic din Piaţa Unirii a intrat, pentru patru ani, în lucrări de reparaţii şi revitalizare complete, cea mai spectaculoasă parte fiind cea de restaurare a sutelor de obiecte sacre, statuete, picturi, fresce, vitralii. În anul Capitalei Culturale Europene TM2023, Domul a fost redat circuitului liturgic şi turistic.

Toate aceste componente decorative şi liturgice au trecut, în procesul de restaurare, prin mâinile a doi experţi restauratori: prof. univ. Ioan Darida şi expert în pictură pe lemn, Dana Apostolache.

"Când vorbim despre opera de artă, vorbim despre două faze importante: conservarea şi consolidarea unui obiect pentru a-i reda sănătatea şi apoi faza estetică a lui. Toate, sub guvernanţa unui principiu de bază: minima intervenţie. Apoi, obiectul ajunge în vitrină, în muzeu. Aici suntem într-un monument, un loc sacru, iar toate componentele artistice din interior se subsumează celor două funcţii ale acestui spaţiu: liturgică şi estetică, în care este realizat acest lăcaş: barocul vienez (mijlocul secolului XVIII). O mulţime de vicisitudini au trecut peste acest ansamblu în cei 250 de ani. În momentul în care s-a pus problema autenticităţii, mi-a fost foarte greu, pentru că nu am mai găsit nimic decât şapte straturi de griuri pe toţi pereţii, ultima intervenţie fiind din anii 1978 - 1980, în care avem acest decor absolut baroc. Şi pentru că acest ansamblu decorativ-ornamental a intrat astfel (stil baroc - n.r.) în memoria colectivă, am decis să îl păstrez. Despre cromatica iniţială din secolul XVIII nu se poate pune problema, pentru că era o simplă văruială cu var, au urmat şapte straturi de gri de diverse nuanţe şi atunci am putut să mă ancorez doar în câteva însemne ale arhitectului, pe care le-am găsit şi în alte biserici. Principiul nostru a fost să luăm ceea ce este cel mai vechi în acest monument, iar cel mai vechi reper au fost cele 12 cruci de consacrare pe care le-am conservat aşa cum le-am găsit, cu o integrare cromatică. Anvergura acestei intervenţii este fără precedent în aceşti 250 de ani", a declarat pentru AGERPRES prof. Ioan Darida.

Tot ceea ce este pictură murală a fost curăţat complet, într-o gamă mult mai luminoasă, făcând o diferenţiere clară a spaţiului sacru al altarului faţă de navă. Au fost curăţaţi şi pilaştrii din marmură alb-gălbuie, care este culoarea cea mai deschisă a întregului ansamblu, cu 56 de capiteluri ale fiecărui pilastru din piatră şi despre care nimeni nu a ştiut în cei 150 de ani că sunt din piatră, pentru că au fost tencuiţi şi văruiţi de nenumărate ori.

"Urmează ansamblul sculpturilor în lemn şi care au fost aurite în secolul XVIII, dar la marea intervenţie din 1850-1856, moment la care apar şi cele două altare gotice, a fost impusă această restaurare după atacurile care au avut loc odată cu Revoluţia din 1848-1849, când aceste statui au fost, probabil, curăţate anarhic, dar foarte bine aurite. Am conservat ceea ce era foarte bine aurit, celelalte au fost îndepărtate pentru că erau cu bronzuri şi pigmenţi metalici, cu foiţă falsă. Toate aceste suprafeţe considerabile au trebuit reaurite şi repatinate şi aduse la ceea ce am găsit şi am conservat din intervenţia din mijlocul secolului XIX. A fost o intervenţie, în general, extrem de complicată. Toate celelalte componente - întregul mobilier eclezial, vitralii, metal, alte elemente litice, marmura de multe ori întregită cu gipsuri şi alte materiale necorespunzătoare - au fost refăcute", a completat prof. Darida.

Toată această intervenţie trebuia corelată în aşa fel încât fiecare operaţiune să fie orientată cronologic, în sensul în care trebuia urmată o ordine firească.

Ioan Darida arată că, pe parcursul acestor migăloase munci, restauratorii au "descoperit" prin pod inclusiv un îngeraş care "a fugit din Rai", a căzut de pe capitelurile Domului în timpul unor lucrări anterioare, dar absenţa lui nu a fost sesizată de nimeni.

"Au rămas resturi de îngeraşi, unul întreg, care a fost găsit în pod, pentru că la un moment dat a căzut de undeva; în altă parte a fost găsit un picior. Marea restaurare a fost în 1856 şi în 1920 - 1924. S-ar putea ca în aceste două momente să fi dispărut îngeraşul şi să fi fost uitat undeva, în pod. Interesant este că, faţă de celelalte obiecte, pe el nu erau o grămadă de intervenţii care s-au făcut de atunci până acum. Nu s-a remarcat niciodată lipsa îngeraşului, 'că a fugit din Rai'. Dacă a dispărut din pod în 1924, cine mai trăieşte să ne spună cum arăta atunci altarul. El a fost păstrat acolo, nu a ştiut nimeni de el. Acest pod va fi un muzeu, pentru că o asemenea şarpantă nu mai există în sud-estul Europei", povesteşte restauratorul.

Cea mai grea a fost intervenţia pe sculptură, spune specialistul, pentru că anterior s-a lucrat cu materiale ''ieftine şi proaste''.

"Sfinţii au fost bine auriţi în 1850 şi au fost bine conservaţi. Tot ceea ce vedeţi anatomie, ten, piele, totul a fost reaurit prost şi a fost dat de mai multe ori cu pensula cu bronzuri de proastă calitate. Toate acestea le-am dat jos şi am găsit urme de secol XVIII, din prima intervenţie. Are o culoare anume şi o anumită consistenţă fizico-chimică", punctează Darida.

Dana Apostolache subliniază că feţele şi corpurile sunt din lemn de tei sculptat, care se lucrează mai uşor şi care este preparat într-un anumit fel, până ajunge de culoarea roşu-oranj, astfel încât foiţa de bronz care se aşază peste el ulterior să capete o anumită transparenţă şi căldură, altfel pielea are culoarea verzuie, rece.

Prin mâinile celor doi restauratori au trecut peste 400 de elemente mari şi mici, toate au fost desfăcute, inventariate, razele de lemn, norii, îngeraşii au fost duse în laborator, curăţate.

Cel mai vechi element din toată Catedrala pare să fie iconostasul, de la 1770.

"La 1754, aici s-a ridicat un zid mare de scândură şi în acel moment au început slujbele, ca la gotici: când e gata altarul, începe slujba. Ceea ce este dincolo, a mai durat 20 de ani în care şasiul pânzei s-a umplut de carii, pentru că sufla vântul, totul era descoperit. În 1770 când a venit proiectul iconostasului de la Viena, nişa pregătită pentru tablou nu avea forma tabloului şi atunci s-a peticit pânza. După 1758, a murit pictorul de la Viena şi au fost continuate abia din 1772. Au mai fost şi tătari, invazii, raiduri scurte prin secolul XVIII, au mai fost incendii. În 1802 s-a făcut sfinţirea şi unde a pus episcopul mâna, acolo s-a pictat crucea. Crucile sunt originale. Vitraliile sunt din 1903, când s-a montat o nouă orgă", explică expertul Darida.

Culoarea exteriorului Domului a fost făcută în concordanţă cu barocul vremii, cu tot ceea ce era biserică, de la Viena şi Budapesta încoace. Împăratul Franz Josef a dat ordin să nu se mai facă biserici colorate în toate felurile, ci să respecte culoarea, deşi barocul trecuse.

"A ieşit aşa cum am dorit. Materialele pentru picturi sunt comandate din Italia", încheie Ioan Darida.

Ultima slujbă a avut loc în Dom înainte de redeschiderea din aprilie 2023, în ianuarie 2019.

"Este o diferenţă esenţială între felul în care arăta catedrala (Domul - n.r.) înainte de restaurare şi cum arată acum. În primul rând, spaţiul este mult mai luminos, cum intrăm, această lumină caldă ne ajută să deschidem mai mult sufletul spre Dumnezeu. Fiecare centimetru a fost renovat, Sfântul Gheorghe, patronul Catedralei, din altar, este mult mai strălucitor. Elementul meu preferat este întregul ansamblu. Simţi că eşti îmbrăţişat. Simţi că eşti în larga iubire a Lui Dumnezeu. Prima dată, Catedrala a fost sfinţită în urmă cu 250 de ani", spune PS Jozsef-Csaba Pal.

Sculptorul vienez Johann Joseph Rossler (1700 - 1772) a creat cele două statui de mari dimensiuni din Catedrală, Sfântul Carol Boromeus şi Sfânta Theresia, dar şi perechea de heruvimi care domină ornamentaţia din partea centrală a altarului. Tabloul altarului principal, Sfântul Gheorghe călare, în luptă cu balaurul, e opera directorului Academiei Artelor Frumoase din Viena, Michael Angelo Unterberger (1695 - 1758).

Lampadarul din argint, de la altarul principal (aşa numita "Lumina veşnică"), confecţionat de către giuvaergiul vienez Josef Moser, monstranţa cea mare, aurită, câteva potire, crucea de ceremonie din argint a Catedralei reprezintă alte comori ale Domului din Timişoara.

Orologiul de turn este opera ceasornicarului timişorean Joseph Martin Kidl, din 1764, iar prima orgă în stil baroc, frumos ornamentată, a construit-o meşterul vienez Paul Hanke, în anul 1757, ea fiind înlocuită la sfârşitul secolului XIX.

În timpul luptelor cu turcii din anii 1788 - 1790, Domul a servit ca depozit de sare, iar în timpul asediului, populaţia s-a ascuns în cripta în care sunt înmormântaţi episcopii, demnitarii şi multe personalităţi de vază ale Banatului. AGERPRES/(A - autor: Otilia Halunga, editor: Georgiana Tănăsescu , editor online: Anda Badea)

Foto: (c) OTILIA HALUNGA/AGERPRES