Zona de munte a judeţului Vrancea păstrează tradiţii vechi de sute de ani, iar la Păuleşti, într-unul din satele întemeiate, potrivit legendei, de unul dintre feciorii Babei Vrâncioaia, colăcarul Fănică Cristia este unul dintre localnicii care păstrează cu sfinţenie amintiri ale unor obiceiuri de la nunţi, el dorind ca acestea să nu se piardă "gonite" de modernism.

De peste 30 de ani, Fănică Cristia, a cărui meserie de bază este electrician auto, are o ocupaţie de weekend mai puţin obişnuită: recită obiceiurile la nunţi. Ocupaţia aceasta are şi un nume: colăcar, în alte părţi ale ţării mai fiind cunoscută şi ca vornicel, crainic sau vestitor.

El îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile când nunta avea o semnificaţie aparte atât pentru miri, cât şi pentru întreaga comunitate, când naşii îşi luau rolul în serios, iar sătenii se îmbrăcau în costume populare la nuntă. Şi regretă că acum vremurile au schimbat oamenii şi obiceiurile, sau invers, că oamenii au schimbat vremurile şi obiceiurile.

"Nunta nu mai e ce a fost odată. Înainte, obiceiurile erau frumoase şi mergeai la nuntă din plăcere. Acum, te duci pentru că este vorba de o rudă sau pentru că ai obligaţii. Nunta este printre cele mai frumoase dintre obiceiuri, însă puţine s-au mai păstrat în ultimii ani. Nici măcar în timpul comuniştilor obiceiurile la noi nu au fost interzise. Timpul a făcut însă ceea ce nu au făcut comuniştii. Tinerii au plecat, majoritatea prin străinătate, nunta nu mai e ceea ce a fost odată", spune cu regret Fănică Cristia.

Cu toate că nunţile nu mai sunt atât de frecvente în sat, colăcarul are o memorie perfectă a fiecărui detaliu din desfăşurarea evenimentului în care rolul său era de foarte mare însemnătate.

Sursa foto: Arhiva personala Fanica Cristia

"Colăcarul era tocmit şi plătit de naşul mare, de obicei în ziua nunţii. Acesta trebuia să ştie toate obiceiurile şi oraţiile care se făceau în diversele momente ale nunţii. Duminica, pe la ora 10,00, la casa mirelui se adunau flăcăii şi fetele, surorile de mire şi de mireasă şi alţi nuntaşi. Era o veselie generală, toată lumea cânta şi chiuia. Surorile de mire şi de mireasă prindeau năframe în pieptul vornicilor. Fiecare fată prindea năframa unui vornic pe care îl îndrăgea, iar vornicul o cinstea cu vin din ploscă, şi nu de puţine ori, dacă şi vornicului respectiv îi plăcea fata, se mai lăsa şi cu câte un pupic, pe obraz sau pe buze. În tot acest timp lăutarii cântau, iar flăcăii şi fetele se prindeau în sârbe şi hore. Şi îţi era mai mare dragul să îi priveşti. În jurul orei 12,00, vornicii şi mirele plecau la casa naşilor, pentru a-i aduce, cu tot alaiul lor, la nuntă. De acolo se mergea la casa socrilor mici, părinţii fetei, iar aici intervenea colăcarul, care, în pragul casei, cerea fata de la părinţi în faţa întregii adunări", povesteşte Fănică Cristia.

Fănică ştie oraţia pe de rost şi o recită cu naturaleţe şi simplicitate, dar cu o trăire deosebită. Ascultându-l, ai impresia că se află la nuntă, de faţă cu întreaga adunare. Trăieşte vizibil emoţia, aşa cum probabil se întâmplă la fiecare eveniment.

"În pragul casei ne aşteptau socrii mici, care dădeau bineţe naşilor şi întrebau 'Ce umblaţi, ce căutaţi?'. Şi atunci colăcarul, adică eu, le răspundeam: 'Ce umblăm, ce căutăm/ La nimeni seama nu dăm./ Dar cine sunteţi dumneavoastră/ De ne luaţi seama noastră?/ Noi câte sate am umblat/ Câte oraşe am colindat/ La nimeni seamă n-am dat./ Dar dacă ne luaţi cu binişorul/ Vă spunem cuvântul şi adevărul./ Tânărul nostru împărat,/ Dimineaţă s-a sculat,/ Faţa albă a spălat,/ Părul negru-a pieptănat,/ Din trâmbiţă a sunat/ Mare oaste-a adunat./ Şi la un răsărit de soare/ A plecat la vânătoare/ Şi-a vânat câmpul de sus/ Până la apus,/Până caii au stătut/ Până potcoavele-au pierdut./ Dar nunul cel mare/ (...) El în scări s-a ridicat/ Şi a făcut ochii roată/ Peste oştirea lui toată!/ Şi-aicea privi/ Şi aicea zări/ O floricică frumoasă/ Dar şi drăgăstoasă,/ Unde locul nu-i prieşte/ Şi nu înfloreşte/ Şi mai mult se ofileşte./ De-aceea ne-a trimis pe noi/ (....) Să scoatem floarea din pământ/ S-o sădim la-mpărat în grădină/ Şi-acolo să-nflorească/ Şi-acolo să rodească/ Şi să nu se ofilească/ Şi locul să îi priască ...", recită Fănică, care îşi continuă povestea nestingherit.

Sursa foto: Arhiva personala Fanica Cristia

Socrii mici cinsteau naşii şi mirele şi apoi colăcarul le cerea să scoată mireasa din casă. Şi pentru ca distracţia să fie mai mare, de multe ori, în locul miresei, era adusă o babă îmbrăcată în rochia de mireasă pentru a vedea dacă mirele o recunoaşte, rememorează colăcarul.

"După ce mireasa era gata, în curtea casei, sau dacă nu era loc, în stradă, se încingea o horă mare de către toţi nuntaşii, împreună cu naşii şi socrii, în timp ce mireasa, ajutată de surorile de mireasă, puneau ştergare naşilor şi părinţilor celor doi miri, dar şi flori tuturor celor care veniseră să asiste şi să participe la eveniment. În tot acest timp, colăcarul lua de mai multe ori mireasa, ducând-o lângă surorile de mire şi mireasă, iar pentru a o avea înapoi mirele trebuia să plătească o sumă oarecare. Tot acest ritual putea dura chiar mai bine de o oră, în funcţie de numărul nuntaşilor", povesteşte Cristia.

Când hora era gata, venea rândul "Iertăciunii", unul dintre ritualurile despre care Fănică Cristia spune că s-a păstrat cel mai bine până în zilele noastre.

"În timpul în care se juca hora, erau pregătite mai multe scaune, care erau acoperite cu cergi şi pe care se aşezau socrii mari şi socri mici pentru ca mirele şi mireasa să îşi ceară iertare de la părinţi. Tot colăcarul era cel care recita 'Iertăciunea' şi în funcţie de cât de bine şi frumos ştia să recite, nu de puţine ori se lăsa cu lacrimi din partea mirilor şi a părinţilor, dar şi din partea nuntaşilor care erau mai sensibili. Lacrimile erau considerate un semn că în acel an vor fi prune din belşug", îşi aminteşte Fănică Cristea.

Acesta vorbeşte cu nostalgie de nunţile de altădată, cu toate obiceiurile care le însoţeau, şi pentru că astăzi, spune el, nunţile nu mai sunt la fel de distractive, iar obiceiurile se mai fac "ca să dea bine pe filmare".

Sursa foto: Arhiva personala Fanica Cristia

"La Păuleşti, nunta ţinea trei sau patru zile şi fiecare zi avea semnificaţia şi farmecul ei. Şi acum se mai fac obiceiuri la Păuleşti, însă pentru că petrecerea are loc de obicei la vreun restaurant din altă localitate, colăcarul este chemat sâmbăta, la socrul mare, unde se fac şi obiceiurile. Se fac pentru că dau bine la casetă. Acum nunţile se filmează şi toţi vor să vadă obiceiurile pe filmare. Uneori mă cheamă la restaurant, însă obiceiurile nu mai au aceleaşi semnificaţii", afirmă colăcarul, care recunoaşte că de cele mai multe ori merge gratis pentru a face obiceiurile la evenimente. Doar de dragul tradiţiilor.

Colăcarul povesteşte că i-au plăcut de mic nunţile, unde a început prin a strânge darul. Oraţiile spune că "le-a furat" de la un om din sat, care nu a vrut să îl înveţe atunci când l-a rugat.

"Prima dată am început cu strângerea darului la nuntă. Acum, plicul cu bani se pune într-o cutie. Înainte însă, darul se striga, iar eu eram acela care striga darul. Cred că aveam talent, dar în acelaşi timp şi un pic de autoritate, şi reuşeam să scot oamenilor un pic mai mulţi bani decât aveau iniţial intenţia să dea la nuntă. Sunt colăcar în sat de peste 30 de ani. Am început de pe la 35 de ani, iar acum am 67. Când eram tânăr, era colăcar în sat la noi unul Ion Vatră, şi pentru că mi-a plăcut de mic acest lucru, m-am dus la el să îmi spună şi mie toate acele vorbe, însă nu a vrut sub niciun chip. Aşa că a trebuit să învăţ după ureche, să fur. După aceea au început să mă cheme oamenii din sat din ce în ce mai des. Îmi plăcea atunci, îmi place şi astăzi", povesteşte Fănică.

Recunoaşte că i-a plăcut viaţa şi a învăţat cât mai mult a putut din toate experienţele pe care aceasta i le-a oferit. Povestea sa ar putea fi o carte. Iar Fănică a scris una. Despre obiceiuri şi tradiţii, de la naştere până la înmormântare, de la obiceiurile de Paşte până la cele de Crăciun şi Anul Nou. Şi pentru că trecutul e foarte important pentru el şi nu a vrut să se piardă nimic, a dedicat un întreg capitol arborelui genealogic al tuturor familiilor din Păuleşti.

Sursa foto: Arhiva personala Fanica Cristia

"La noi în sat sunt mulţi care nu-şi cunosc nici măcar rudele apropiate şi atunci m-am gândit c-ar fi frumos ca aceştia să aibă o idee de unde vin. Avem în sat persoane care se trag din familii de la 1700 circa, şi care nici măcar nu ştiu care le sunt rudele. Am fost la primărie să mă documentez şi nu au vrut să mă ajute cu arhiva, aşa că mergeam seara la cei mai bătrâni în sat şi stăteam până noaptea târziu cu ei. Îmi povesteau tot ce ştiau despre fiecare familie. Am scris totul într-un caiet şi am strâns atâta material încât la un moment dat am zis că e păcat să se piardă atâta informaţie", mai spune Fănică Cristia.

Bărbatul are trei copii, toţi la casele lor, niciunul însă interesat să ducă mai departe tradiţia. Fiica se mai îmbracă în diverse ocazii în costumul popular, iar băiatul cel mic a învăţat oraţiile, dar nu a făcut din asta o pasiune. Poate vreunul dintre nepoţi, cândva, va duce mai departe moştenirea bunicului. AGERPRES / (A - autor: Dana Lepădatu, editor: Marius Frăţilă, editor online: Anda Badea)