În centrul Capitalei, pe bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 25, se află blocul Wilson, un exemplu de arhitectură reprezentativă a Bucureştiului interbelic şi un martor important al istoriei oraşului.

Ridicat în anul 1933 de către arhitectul State Baloşin în stil Art Deco, blocul are o structură interioară care reflectă împărţirea socială a vremii. Cutremurul din 1940 şi cel din martie 1977, al Doilea Război Mondial şi Revoluţia din decembrie 1989 şi-au pus, însă, amprenta asupra construcţiei care, după consolidarea efectuată în perioada 2002-2006, a scăpat de ameninţarea bulinei roşii.

Foto: (c) Cristian Nistor/AGERPRES FOTO

* O arteră cu profil "a l'americaine"

Bogdan Suditu, conferenţiar la Facultate de Geografie - Departamentul de Geografie Umană şi Economică al Universităţii din Bucureşti, autor al cărţii "Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)", vorbeşte despre istoria blocului, făcând referire în primul rând la povestea arterei pe care este situat acesta. Demolările clădirilor anterioare şi trasarea bulevardului Magheru au fost finalizate în 1927.

"În acel an a fost degajat cam tot, în vederea unei artere destul de largi. S-a definit profilul 'a l'americaine', în aşa fel încât această arteră să reprezinte, pe de o parte, alternativa de circulaţie la Calea Victoriei, iar pe de alta - oglinda de modernitate a Bucureştiului. Capitala simţea nevoia unei noi artere, a unui nou peisaj, exemplar, în contextul în care din 1919 legislaţia de construcţii din Bucureşti menţiona faptul că se pot construi în fostul Ocol 1 - ocol instituit la 1847 - blocuri înalte", a explicat Suditu.

În perioada respectivă s-a purtat o vie dezbatere despre felul în care ar trebui să arate construcţiile viitorului: dacă ar trebui să fie mici, de tip individual sau dacă ar fi mai utile clădirile de tip bloc.

"A existat o dezbatere foarte amplă, erau articole în care se arăta că nu e bine să facem blocuri înalte, pentru că nu sunt în spiritul nostru naţional, precum casa individuală; că dacă facem blocuri mari, nu facem decât să atragem avioanele inamice, iar clădirile respective devin ţinte sigure", a afirmat Bogdan Suditu.

În acelaşi timp, prin investiţiile băncilor, care încercau să "modifice gustul pentru locuire al bucureştenilor", au început să fie construite blocuri. La început, majoritatea celor care locuiau în astfel de construcţii nu erau de etnie română. Băncile ofereau încurajări fiscale celor care se mutau la bloc, iar ulterior, foarte multe instituţii publice care aveau responsabilitatea de a asigura locuinţe pentru funcţionarii lor au apelat la acest mod de locuire.

"Blocul acesta este unul dintre exemplele de reuşită - şi arhitecturală, şi socială. Foarte frumos realizat. Niciodată nu se punea problema realizării unei astfel de construcţii fără să apelezi la un arhitect cu renume în materie", spune Suditu, referindu-se la blocul Wilson.

El a arătat că în perioada respectivă, clădirile de acest tip erau proiectate pentru uzul unor familii care beneficiau de personal ajutător în gestiunea gospodăriei. Proprietarii foloseau scara de acces principală, în timp ce menajerele sau bucătăresele utilizau o altă scară, ce trecea în dreptul bucătăriilor, dar şi al camerelor destinate personalului.

Preşedintele asociaţiei de proprietari din blocul Wilson, Cristian Panait, afirmă că la fiecare scară sunt două lifturi, dintre care unul de serviciu.

"Multe dintre apartamente - nu majoritatea - dar multe dintre ele sunt apartamente mari, cu acces dublu. Astfel, există apartamente în cazul cărora intrarea proprietarilor se face pe una dintre scări, dar locuinţa se extinde până la scara următoare, unde se află bucătăria sau cămara şi pe unde intră femeia de serviciu. Blocul are două niveluri de subsol, acestea cuprinzând inclusiv zece garaje, proiectate în momentul realizării blocului", explică acesta.

Foto: (c) Cristian Nistor/AGERPRES FOTO

* Un bloc în care nu puteai să intri "oricum"

În perioada regimului comunist, vecinătatea fostului Comitet Central al PCR şi amplasarea pe una dintre arterele principale ale Capitalei au impus în blocul Wilson un regim mai strict în ce priveşte locatarii, dar şi vizitatorii.

"Este un bloc în care în perioada lui Ceauşescu nu puteai să intri oricum. Dacă, de exemplu, se organizau manifestaţii, defilări, puteai intra doar legitimat. Şi, la fel, nu se putea ieşi, trebuia să prezinţi un buletin. Era un regim foarte strict. Aici au stat oameni cu funcţii. La etajul patru, dacă îmi amintesc bine, stătea chiar secretarul de presă al lui Ceauşescu", povesteşte Cristina Panait, locatară a blocului.

Un alt proprietar, Ioan Săbăduş, adaugă că, deşi scara pe care se află apartamentul său este situată pe str. Dem. I. Dobrescu, autorităţile nu acceptau ca adresa respectivă să figureze în buletinul de identitate.

Foto: (c) Cristian Nistor/AGERPRES FOTO

"Mi-au spus: 'Nu, nu, pe Dem I. Dobrescu nu locuieşte nimeni'. De ce? Pentru că la capătul blocului nostru, pe partea stângă a străzii, era Comitetul Central al Partidului Comunist. (...) Omul de rând nu putea se treacă prin faţa Comitetului Central, darămite să şi locuiască pe strada asta", spune el.

Ioan Săbăduş relatează că a trecut printr-un "adevărat coşmar" până ce poliţia i-a trecut noua reşedinţă în actul de identitate.

"Mi-au răscolit toate neamurile, ca să vadă dacă am origini sănătoase sau nu, dacă sunt de încredere să locuiesc aşa de aproape de Comitetul Central. Dacă eram un reacţionar?! Am o listă întreagă de neamuri pe care mi le-au găsit, fără ca eu măcar să le cunosc", mai spune el.

Foto: (c) MIHAI ALEXE/Arhiva istorică AGERPRES

* Martor al cutremurului: "Era un pat suspendat pe la mijlocul blocului"

Ioan Săbăduş s-a mutat în bloc din 1978, dar îşi aminteşte foarte bine zilele ce au urmat cutremurului din martie 1977, când a putut vedea efectele produse de seism asupra clădirii: colţul blocului s-a prăbuşit, ducând la dispariţia şirului de garsoniere duble.

"Colţul central, cel care face legătura între cele două străzi, căzuse de sus până jos. Parcă văd şi acum. Mă uitam de peste drum: era un pat suspendat, pe la mijlocul blocului, îi rămăseseră picioarele atârnate. Pe atunci nu ştiam că voi veni să locuiesc aici", precizează el.

Săbăduş adaugă că lucrările de reabilitare au durat aproximativ un an şi au avut ca rezultat o retragere de aproximativ patru metri faţă de linia iniţială a blocului, în urma dispariţiei garsonierelor prăbuşite.

"Erau nişte oameni influenţi la vremea aceea în bloc care, cu toate gradele şi funcţiile, aveau nişte relaţii. Cineva îl cunoştea foarte bine pe ministrul Construcţiilor de atunci, Noica, iar el s-a făcut luntre şi punte şi ne-a dat aprobarea. Blocul nostru a fost primul consolidat", îşi aminteşte el.

Dana Popescu, o altă locatară, era copil în perioada cutremurului. Nu locuia în bloc, dar petrecea destul de mult timp aici, la bunica sa, care se mutase în clădire pe la sfârşitul anilor '60.

"Pereţii au fost foarte crăpaţi, uşile şi geamurile nu se mai închideau. Era de nelocuit. Locatarii au fost imediat evacuaţi, pe perioada aşa-zisei consolidări făcute în anii respectivi, care de fapt n-a fost o consolidare, a fost o reparaţie de suprafaţă, ca să se poată întoarce oamenii. O parte dintre ei s-au întors, o parte nu s-au mai întors. Au rămas în apartamentele oferite atunci", povesteşte ea.

Bogdan Suditu explică prăbuşirea garsonierelor prin faptul că în interiorul restaurantului de la parter fusese segmentat un stâlp de susţinere, pentru a permite mai multă vizibilitate.

* Revoluţia din 1989

Cristina Panait povesteşte că în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, bunicii săi, care locuiau în blocul respectiv, nu s-au putut apropia de geamuri timp de două-trei zile.

"Pe partea din faţă a apartamentului se circula de-a buşilea. Ştiu că la etajul doi, o doamnă a fost împuşcată prin geam", spune ea.

Ioan Săbăduş îşi aminteşte şi el că în acele zile "se trăgea din toate părţile" şi că fiului său i-a trecut un glonţ pe la ureche.

"Stăteam în casă şi aveam sufrageria spre stradă, iar telefonul tot acolo, de vreme ce nu existau pe atunci telefoane mobile. Stăteam pe burtă, când vorbeam, ca să fim sub nivelul geamului. Băiatul meu, ştiţi cum sunt copiii, se uită spre stradă, iar un glonţ i-a trecut pe lângă ureche. Vreo trei-patru gloanţe au intrat în casă. Până la urmă ne-am mutat temporar la nişte rude prin Berceni", adăugă el.

Locatarii de atunci ai blocului îşi aduc aminte cum, timp de câteva zile, s-a tras continuu în acea zonă. Urmele gloanţelor se pot observa şi astăzi pe faţada clădirii.

* Consolidarea antiseismică din 2002-2006

În bloc există 100 de apartamente, cărora li se adaugă câteva spaţii comerciale. Apartamentele sunt spaţioase, confortabile, cu trei-patru, chiar şi cinci camere. Preşedintele asociaţiei de locatari precizează că lucrările de consolidare, desfăşurate în perioada 2002-2006, s-au realizat prin intervenţia Primăriei, care a asigurat banii necesari, urmând ca proprietarii să îi returneze timp de 25 de ani, în rate egale, fără dobândă. De asemenea, pasul următor este refacerea faţadei imobilului, pentru care se poartă discuţii cu reprezentanţii Municipalităţii.

"În timpul consolidării, arhitectura blocului s-a modificat destul de mult. Cu această ocazie au dispărut unele boxe, au fost afectate unele garaje (...), s-au micşorat spaţiile utile ale locuinţelor, prin extinderea stâlpilor, s-a modificat puţin arhitectura acestor apartamente", precizează acesta.

Bogdan Suditu subliniază faptul că asociaţia de locatari din blocul Wilson a fost una dintre puţinele din Bucureşti care a reuşit să se mobilizeze pentru a realiza consolidarea, înţelegând că proprietatea implică şi responsabilităţi, nu doar drepturi.

"Au reuşit să consolideze acest bloc salvându-1 de următorul cutremur şi permiţând să existe un exemplu de arhitectură Art Deco, viaţă interbelică pentru noi cei de astăzi şi cei care vor veni după noi", a afirmat el. AGERPRES/(AS, A - autor: Irinela Vişan, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Irina Giurgiu)