Timişoara, 9 dec /Agerpres/ - Timişoara are un trecut ascuns în legende seculare adevărate, de descoperit pentru turiştii anului 2021, când va avea statutul de Capitală Europeană a Culturii, iar tocmai de aceea oamenii de cultură ai cetăţii au întocmit deja trasee turistice tematice pe parcursul cărora vizitatorii vor fi fascinaţi să afle că păşesc pe locuri pe care altădată pasul era purtat de bărci sau că în spatele ferestrelor închise dăinuie poveşti de dragoste sau idei care ''din nimic au creat o lume nouă''.

Spre exemplu, foarte puţini, chiar şi dintre timişoreni, cunosc faptul că în Biserica Piaristă, care are şi o mănăstire, împărăteasa Maria Tereza a participat la o mesă, iar în anul 1809, când Napoleon intra în Viena, Coroana Sfântului Imperiu a fost adusă de la Viena şi ascunsă în subsolul acestei biserici.

Şi deşi este cunoscută ca Mica Vienă, Timişoara a fost o provocare dintotdeauna, aşa cum spunea unul dintre cronicarii turci din Evul Mediua: ''este cea mai frumoasă cetate din Transilvania, este superbă, râvnită, este o fortăreaţă foarte înstărită, de necucerit. Nu ştiu cine va îndrăzni să o cucerească vreodată. Curg apele de-a lungul ei, în interiorul ei şi în jurul ei. Este o cetate minunată''. Într-adevăr, cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită, în ciuda deselor atacuri şi asedii, decât de două ori - de otomani în 1552 şi mai apoi de habsburgi în anul 1716.

Alături de istoricul Ioan Haţegan, muzicologul Luciana Ianculescu derulează proiectul ''Descoperă Timişoara'', care dă culoare spaţiilor cetăţii prin poveştile ce vor fi publicate în curând într-un volum dedicat oraşului şi personalităţilor marcante care au trecut pe aici şi au lăsat în urmă amintiri ce nu au fost şterse de istorie.

Începem călătoria din punctul de origine a oraşului de astăzi, unde se află cea mai veche clădire din oraş, Castelul Huniade (secolul XIV), care adăposteşte Muzeul Naţional al Banatului.

''Poveştile din spatele ferestrelor închise, care nu se spun sau se spun mai puţin, dau farmecul acestei cetăţi'', afirmă, pentru AGERPRES, Luciana Ianculescu. Ea îşi propune să explice tuturor mozaicul cultural al Timişoarei, de la starea geografică de mlaştină la oraşul modern de azi.

''În anul 1307 vine aici pentru prima dată regele Carol Robert de Anjou, a văzut partea colinară a locului, singurul unde nu era apă şi a spus 'aici am să ridic un castel şi o să stau'. În 1317 vine cu întreaga familie şi cu dieta sa de la Budapesta şi se stabileşte aici, în parterul Castelului Huniade, care nu avea etaj, acesta fiind construit ulterior de Iancu de Hunedoara. De aici a condus de Anjou destinele imperiului timp de 12 ani. A avut un destin dramatic, i-a murit soţia, Ecaterina, răpusă de maladiile vremii, în amintirea căreia a ridicat biserica Sfânta Ecaterina, retrasă, cu o mănăstire în spatele clădirii, pe cea mai ciudată stradă din Timişoara", povesteşte Luciana Ianculescu.

Ecaterina a fost una dintre cele trei soţii ale lui Carol Robert de Anjou, una a avut 15 ani, alta 12 ani, iar a treia, 17 ani. În memoria ei s-a ridicat şi o statuie superbă, care a ajuns şi a rămas şi azi în Cimitirul Eroilor.

Castelul Huniade a fost apoi distrus parţial de un cutremur, iar în 1443 Iancu de Hunedoara, care era ban de Severin, voievod al Transilvaniei şi regent ales al Ungariei s-a stabilit aici cu familia, unde a rămas timp de 9 ani. În castel se construiesc Sala Cavalerilor, Sala de Marmură. După moartea lui, familia a avut alte nenorociri şi deşi soţiei sale i s-a promis că va fi ajutată chiar de fratele ei, a fost trădată. Iancu de Hunedoara a avut doi copii, unul a fost otrăvit, dar Mateiaş scapă şi fiind foarte bun strateg, ajunge rege al Ungariei, relatează Luciana Ianculescu.

Asupra fortăreţei vor urma mai multe încercări eşuate de asediere, fiind foarte bine păzită de trei rânduri de valuri de pământ despărţite de şanţuri cu apă de doi metri adâncime, dar şi de podurile cu scripeţi de la intrare, care se ridicau la ora 20,00, iar dacă nu te grăbeai să intri în cetate la anunţul paznicului de ridicarea podului şi închiderea porţii, rămâneai în afara zidurilor. Permanent, cetatea era supravegheată de tunarii retraşi ochilor lumii, stabiliţi sus, în spatele crenelurilor.

În vara anului 1552, Timişoara îşi va pierde libertatea şi toate valorile creştine, fiind cucerită de otomanii ajutaţi de Tomony, trădătorul comandantului cetăţii, Losonczy, iar istoria se transformă în poveste pentru vizitatorii de azi.

''În cetate erau şase mii de suflete. Primul atac asupra cetăţii are loc de la foarte mare distanţă, din satul Becicherecu Mic. Se încearcă o spărtură în zidurile Palanca (cartier al Timişoarei de azi, Mehala) care reuşeşte după mai multe încercări. Scopul turcilor era viclean, să lase cetatea fără apă şi au bombardat turnul de apă, din apropierea castelului. Vieţile oamenilor din cetate începeau să fie secerate de seceta verii şi lipsa de apă, dar Losonczy era hotărât să nu cedeze garnizoana turcilor nici cu preţul vieţii. După două săptămâni, când populaţia s-a înjumătăţit, a ridicat steagul alb şi a recunoscut înfrângerea.

Scena s-a întâmplat în Piaţa Unirii, iar preţul a fost mare. De-o parte şi de alta s-au aşezat Losonzy cu garnizoana, cărora li s-a promis de turci că vor fi lăsaţi să plece, iar de cealaltă parte erau turcii. S-a semnat tratatul şi trebuia să se predea cheia, dar turcii au făcut un gest pe care Losonczy l-a observat: omul lui, Tomony, care ţinea spada cea mare de luptă, a dispărut. Atunci şi-a dat seama că era vorba despre trădare. Când a văzut că este trădat, şi-a scos sabia cea mică din teacă şi a spus: 'Dacă aş fi ştiut că nu vă puteţi ţine de cuvânt, nu aş fi predat cetatea. Nici 1.000 de capete de-ale voastre nu merită o piatră din această cetate'. A fost decapitat, capul a fost umplut cu paie şi trimis la Istanbul (...) Întregul popor din cetatea Timişoarei a fost îngenunchiat.

Din 1552, absolut tot ce a fost biserică şi ce am avut noi aici creştin, a fost distrus, s-au ridicat geamii foarte multe, am avut opt moschei, nu s-a mai mers pe cultura creştină, ci pe cea otomană'', detaliază Luciana Ianculescu.

Din acea perioadă foarte grea pentru populaţie, a lui Eger Hainul, pe actuala clădire a Primăriei Vechi (Facultatea de Muzică, azi, n.r.), se mai păstrează o placă de marmură cu o inscripţie în limba turcă, care face referire la faptul că ''Această baie a fost ridicată în vremurile de groază, sub Ibrahim Ehan''. Două băi turceşti au fost descoperite în urmă cu trei ani, de arheologii timişoreni, în această piaţă.

Timp de 164 de ani, Timişoara rămâne vilayet turcesc, cu execuţii lunare ale civililor care dădeau dovadă de nesupunere. ''Ce au adus bun turcii? Navigaţia pe râu, pentru comerţ cu mărfuri şi aşa au dezvoltat transportul pe apă. Au încercat să asaneze cetatea, pentru că era mlaştină peste tot. Pe strada Alba Iulia (între Piaţa Operei şi cea a Libertăţii, n.r.) de exemplu, se circula cu barca. Ei au pus podele'', spune Ianculescu.

Cucerirea de către habsburgi a Timişoarei, în toamna anului 1716, a fost foarte grea, prinţul Eugeniu de Savoya reuşind să ocupe cetatea după foarte multe lupte, decisiv fiind tirul continuu de 24 de ore al celor 43 de tunuri care au spulberat cortul otoman, iar turcii au ridicat steagul alb şi au plecat în fugă. De atunci a rămas o legendă potrivit căreia tot aurul otomanilor ar fi fost aruncat în ''fântâna turcului'' din Timişoara.

Intrăm astfel în ''Occidentul de la marginea Orientului'', începe înflorirea, pentru că vin habsburgii care aduc cu ei noi stiluri de cultură, de educaţie, de cunoaştere, se dărâmă geamiile şi moscheile, se construiesc biserici, Primăria Veche a primarului Solderer, se construieşte şi Primăria Rasciană (actualul Liceu ''N. Lenau'') pentru români şi pentru sârbi.

Cetatea eliberată i-a dedicat principelui o piaţă, a Prinţului Eugeniu, actuală a Libertăţii, iar povestea pătrunde de această dată în universul lui de Savoya, descoperindu-ne cum a ajuns acesta la Timişoara şi pe mâinile cui a lăsat cetatea după ce a plecat în alte bătălii.

''Prinţul era mic de statură, părinţii voiau să-l facă preot, el nu a vrut, s-a dus la Curtea lui Ludovic al XIV-lea şi i-a spus că vrea să intre în armată. Ludovic nu l-a primit şi s-a dus la habsburgi care l-au testat, au văzut că e bătăios, cu tradiţie în familie, intră aici, dovedeşte o inteligenţă războinică fantastică, un curaj nebun, a avut 27 de bătălii câştigate, rănit de 13 ori, dispărut de mai multe ori, dar regăsit de fiecare dată, cucereşte Petrovaradin şi apoi Timişoara. Oraşul l-a primit cu bucurie, i s-a cântat şi un Te Deum, dar nu a stat mult aici. Şi-a lăsat în locul lui omul de încredere, pe generalul de armată Florimund de Mercy, care venea tot dintr-o familie de luptători.

Mercy îşi face în primul rând o hartă şi când vede situaţia geografică, câte mlaştini, râuri, bălţi, braţe de apă, se îngrozeşte, dar acţionează imediat. Aduce oameni din Imperiu, începe să asaneze, să închidă braţele râurilor, pune piloni. S-a îngrijit să avem o fundaţie sănătoasă şi serioasă care să reziste la construcţii. Din acea perioadă au rămas cei peste 1.100 de piloni din lemn peste care s-a turnat ulterior un strat de cinci metri de beton, bază pe care s-a ridicat în veacul XX Catedrala Mitropolitană. Pentru a construi avea nevoie de bani şi a început cu manufacturile. De atunci avem cartierul Fabric, pentru că acolo au fost manufacturile'', relatează Luciana Ianculescu.

Timişoara a fost renumită prin manufactura de mătase, iar plantaţiile de duzi se întindeau din cetate până în comuna Orţişoara, la 30 km de oraş, pentru creşterea viermilor de mătasă. Dacă cineva îndrăznea să taie un dud, îl plătea cu capul. Astfel ''drumul mătăsii'' imperiale începea în Timişoara.

''Mătasea de aici ajungea la Viena, unde doamnele de la Curtea Vienei erau îmbrăcate în toalete de mătase făcute la Timişoara, pe vremea lui Mercy, la 1723. Azi mai avem şi o stradă a Mătăsarilor şi cu un cimitir al mătăsarilor, unde au stat coloniştii care se ocupau doar cu această îndeletnicire. Însăşi Împărăteasa Ştefania îmbrăca rochii din mătase fabricată doar la Timişoara. La fel, regina Maria. Aceste manufacturi dezvoltă foarte mult oraşul, care creşte, capătă o altă structură'', explică Ianculescu.

Odată cu construirea primei clădiri cu două etaje, în zona Fabric, apar şi intrigile picante, ''bătălia'' dându-se între fraţii Carol şi Ludovic Kuncz, care au ridicat clădirea, şi restul plebei. Conflictul s-a stins doar după cumpărarea clădirii de către un arhiduce de la Viena.

''Contele de Mercy nu a fost căsătorit niciodată, fiind un militar adevărat, dăruit muncii, iar în 1734, când are loc bătălia de la Parma, i se cere ajutorul imperios, lasă aici totul în grija unui alt general şi pleacă. Dar lucrurile erau deja aşezate în Timişoara şi începe dezvoltarea oraşului'', dezvăluie Luciana Ianculescu.

Anul 1849 a adus Timişoarei un superb monument arhitectonic, Statuia Fidelităţii din partea împăratului Franz Iosif, în semn de recunoştinţă pentru faptul că revoluţionarii maghiari nu au reuşit să se impună în cetatea incendiată, aceştia fiind învinşi de austrieci.

''107 zile a durat atacul de la Revoluţia din 1849, în Casa Franciscană se mai păstrează obuzul, 'semn în inima cetăţii'. Au venit din Pădurea Verde, printre ei a fost şi poetul Sandor Petofi, a avut loc bătălia cumplită aici, ungurii au fost învinşi şi au rămas austriecii. De atunci, această piaţă îşi capătă numele de Piaţa Libertăţii, iar în semn de recunoştinţă, împăratul donează Timişoarei Statuia Fidelităţii, care a fost vandalizată şi zace în cimitir'', mai spune Ianculescu. AGERPRES / (A - autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frăţilă)

Afisari: 43