Desfășurarea procesului și execuția moașei Borbála Farkas, una dintre ultimele vrăjitoare din Târgu Mureș, care a fost arsă pe rug în 1752 în locul numit 'Maros árka mellett' (lângă brațul Mureșului), pot fi explorate acum interactiv pe site-ul Muzeului Județean Mureș.

Prin simpla accesare a unui link, iubitorii de istorie pot experimenta o reconstituire digitală a procesului de vrăjitorie, bazată pe documente de arhivă, grație unui proiect realizat de Asociația Culturală Ultra Salix în colaborare cu Muzeul Județean Mureș și cu sprijinul Primăriei Târgu Mureș, cu titlul 'Din Arhivă în Realitate Virtuală: Procesul moașei Borbála Farkas'.

Acest tur virtual pune bazele unei adevărate călătorii în timp prin faptul că vizitatorii au ocazia să identifice credințele care au stat la baza dramelor oamenilor de odinioară și modul în care acestea îi puteau decide cuiva soarta: dreptul la viață sau la moarte.

Reprezentantul pe comunicare al Muzeului Județean Mureș, Iulia Vizi, a declarat, pentru AGERPRES, că ideea acestui tur virtual a pornit de la expoziția de bază aflată la Secția de Istorie și Arheologie, despre secolele XVI și XVII ale orașului Târgu Mureș și ale regiunii.

'Avem tot felul de concepte prin care am dori să povestim toată această istorie - prin storytelling și vizual. E un concept pe care muzeul dorește să îl integreze. Acest tur virtual a fost realizat de Asociația Culturală Ultra Salix, în colaborare cu Muzeul Județean Mureș, care are printre principalele obiective și promovarea culturală. Această asociație a câștigat, la un moment dat, un proiect finanțat de Primăria Municipiului Târgu Mureș. Ideea a fost ca produsul pe care noi îl avem ca expoziție să fie transformat într-un tur virtual, ca un fel de desen animat, care să te ajute să înțelegi mai bine ce au însemnat aceste două secole pentru oraș și cum s-a dezvoltat de atunci și până acum', a arătat Iulia Vizi.

Potrivit acesteia, tot ce este realizat în această prezentare este documentat în arhive și, de asemenea, toate elementele vizuale se află și în expoziția muzeului - care e deschisă în fiecare zi de la 9:00 la 17:00, în afară de luni.

'Chiar și expoziția fizică are elemente vizuale extraordinare, realizate în parteneriat cu Teatrul Național Târgu Mureș, în care avem anumite elemente din procesul moașei Borbála Farkas, care la un moment dat în istorie a fost percepută ca vrăjitoare. Pentru că atunci, în trecut, acum 250 de ani, moașele care știau și vindecau anumite boli prin anumite tratamente se credea că au puteri magice. De fapt, ele puneau în aplicare o formă de medicină populară veche de sute de ani', a mai menționat Iulia Vizi.

Turul virtual începe cu documentul 'Acta Politica 327B, Procesul lui Farkas Borbála (1752)', deținut de Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Mureș, în care procurorul Ioan Nagy din Gálfalva, în numele acuzării, propune astfel acțiunea: 'Fără a ține seamă de porunca lui Dumnezeu și de legea acestei patrii nobile, inculpata, în mai multe rânduri, locuri și timpuri (după cum declară acuzarea, în special în scaunul Maros, la Szekely), s-a dedat întâi la curvie, apoi la fapte de vrăjitorie, fermecătorie și vrăji murdare, amestecându-se în acestea, fapte pe care le dovedesc prin actul de acuzare emis. Cer potrivit legii ca, pentru orice vină care va fi dovedită limpede, să fie condamnată la pedeapsa corespunzătoare. Reprezentantul acuzării face trimitere la scrisorile referitoare la această cauză și cere ca ele să fie scoase spre reformare, declarând aceasta solemn'.

Firește, în document este menționat că în numele inculpatei nu semnează nimeni.

Acest tur virtual, ilustrat cu imagini pictate, sunete și o serie de animații, arată și modul în care, în data de 12 aprilie 1752, a început procesul Borbálei Farkas, sub conducerea directorului cauzelor publice Gheorghe Székey, din Nagy Banya.

'Procuratorul acuzării era Sigismund Kováts din Kál, iar notarul jurat Ladislau D. Csike a consemnat declarațiile. Consiliul orașului, format din doisprezece senatori - șase catolici și șase reformați - împreună cu Judele Suprem, a fost cel care a decis soarta ei', se menționează în documente.

În timpul periplului virtual aflăm că mărturiile au fost depuse la Primăria Târgu-Mureș, clădire aflată în Piața Mare, unde se afla și temnița orașului.

'Aici, în fața consiliului și a notarului jurat Ladislau D. Csike, peste șaptezeci de martori au fost audiați. Declarațiile au fost semnate de senatori jurați, între care Tityó Mihály și Trombitás István, sub autoritatea Directorului Gheorghe Székey. O parte dintre mărturii au fost luate chiar în cartier, pe strada Sfântul Rege, în casa lui Stephan Nagy zis Szabó, între casele cetățenilor Görög și Bárdossy. Toate aceste depoziții, contradictorii și adesea bazate pe zvonuri, au fost aduse apoi la Primărie pentru a construi verdictul final', se menționează în prezentare.

Mai aflăm astfel că unii martori au apărat-o: 'A fost moașă de multe ori la mine, dar nu am văzut nimic vrăjitorește', 'Nu știe altceva decât rugăciunea', dar alții i-au adus acuzații foarte grave, inclusiv că ar fi fost văzută când s-ar fi prefăcut în gâscă.

'Csiszár János era vecinul și principalul acuzator al lui Farkas Borbála. El și soția lui au susținut că Borbála le-a schilodit copiii și le-a făcut rău în timpul nopții. Acuzațiile lui - directe, repetate și însoțite de amenințări că o va da pe mâna judecății și o va arde - au fost decisive în mobilizarea comunității și în declanșarea arestării ei. Din cauza fricii provocate de aceste amenințări, Borbála a încercat să se spânzure. Rolul lui Csiszár în dosar este central: el a fost nucleul conflictului și sursa celor mai insistente acuzații', se precizează în documentele care pot fi accesate.

Autorii cercetării care a stat la baza acestui material susțin că, la acea vreme, conflictele personale se transformau ușor în acuzații de vrăjitorie, iar dacă după ceartă apărea o boală sau o nenorocire, comunitatea vedea în asta o dovadă a puterii malefice.

'Oamenii nu aveau explicații medicale pentru paralizii sau infirmități la copii. Coincidența temporală ('după ceartă copilul s-a îmbolnăvit') era suficientă pentru a lega vina de Borbála. În mentalitatea vremii, o ceartă urmată de boală era semn de blestem activat. Credința în ochiul rău și în puterea cuvintelor negative întărea această asociere', mai afirmă autorii.

Spre exemplu, Anna Csiszár, de 40 de ani, a spus la proces: 'După ce m-am certat cu ea, copilul meu s-a îmbolnăvit și a rămas șchiop. Toți spun că din pricina ei'.

Elizabetha Moldvai, de 56 de ani, spunea că: 'Pe drum am văzut-o prefăcându-se în gâscă albă și apoi redevenind ea însăși'.

'Transformarea în animal era o credință comună în procesele de vrăjitorie. În folclorul maghiar și secuiesc, dar și în cel germanic și slav, vrăjitoarele puteau lua chip de gâscă, pisică, lup sau broască. Oamenii erau obișnuiți cu semne - un animal care apărea noaptea era interpretat ca vrăjitoarea metamorfozată. O femeie singură și marginală era imediat asociată cu aceste apariții. Gâsca albă era simbol ambiguu: puritate, dar și fantomă/strigoi. Ideea că Borbála s-a făcut gâscă dovedea pentru martori că avea puteri nefirești. Aceste mărturii, deși astăzi par bizare, erau foarte credibile pentru comunitatea de atunci. Mortalitatea ridicată și bolile fără explicații medicale trebuiau justificate prin cauze umane. Moașa era cea care însoțea copilul și mama în pragul dintre viață și moarte - un rol respectat, dar și privit cu suspiciune. Folclorul și credința populară - blestemul, placenta, metamorfoza - făceau parte din viața de zi cu zi. Iar în procesele de vrăjitorie, asemenea semne aveau aceeași greutate ca probele', precizează autorii.

Într-un alt exemplu, Helena Csapó, în vârstă de 30 de ani, afirma la proces: 'Am văzut-o într-o noapte lângă râu, făcând descântece și vorbind singură. După aceea, vacile noastre nu au mai dat lapte'.

'Laptele și animalele erau esențiale în economia rurală. Orice scădere a producției de lapte era pusă adesea pe seama vrăjitoriei. Femeile singure, văzute noaptea lângă apă, erau asociate cu practici magice. Murmurul de rugăciuni putea fi ușor confundat cu descântece și socotit drept vrajă. În folclorul transilvănean și maghiar se credea că vrăjitoarele puteau fura laptele vacilor prin descântece rostite la fântâni, râuri sau la hotar, făcând ca laptele să nu mai fie de folos stăpânului, ci să ajungă prin puteri ascunse la ele. Exact acest tipar apare aici, de aceea acuzația părea credibilă. Borbála se afla într-o comunitate unde cei mai mulți erau reformați. În tradiția reformată, rugăciunea era simplă și personală, spusă adesea cu voce joasă, în șoaptă sau murmur. Borbala repeta adesea: 'nu știu altceva decât să mă rog'. Este posibil ca rugăciunile ei, rostite în șoaptă și murmur, să fi fost confundate de martori cu descântece. Ceea ce pentru ea era credință, pentru vecini părea vrăjitorie', explică istoricii.

Catharina Harkó, de 50 de ani, afirma că: 'La nașterea copilului meu a ascuns placenta. Apoi am avut multe necazuri. Soția lui Csiszár János spunea că din cauza ei copilul a rămas șchiop'.

'Placenta și cordonul ombilical erau încredințate cu o forță simbolică, despre care se credea că poate influența sănătatea și soarta copilului. În tradiția europeană, dacă erau aruncate, ascunse sau folosite ritual, se credea că pot influența soarta copilului (sănătatea, viața, chiar norocul în viață). Moașele aveau acces direct la aceste resturi sacre. Dacă un copil murea sau rămânea infirm, comunitatea căuta explicația în neglijența sau reaua-voință a moașei. În multe zone din Transilvania, placenta era îngropată lângă casă sau arsă, tocmai pentru a preveni folosirea ei de către vrăjitoare. Acuzația că 'a ascuns placenta' echivala cu a luat destinul copilului', ne explică autorii.

De asemenea, Juditha Forrai, de 22 de ani, o acuza pe moașă că, 'după ce nu i-am dat bani, copilului meu i s-a strâmbat piciorul și a murit. Ea mi-a zis: 'Te ung eu așa că-ți iese sângele dintr-odată și mori!' '.

În cultura populară, susțin istoricii, cuvântul rostit avea forță de blestem și se credea că o femeie cu puteri malefice poate provoca boli sau moarte prin vorbă.

'Mortalitatea infantilă era uriașă (peste 30-40% dintre copii mureau înainte de un an). Oamenii nu aveau explicații medicale pentru boli sau malformații. Când o mamă vedea copilul bolnav după un conflict cu o moașă, era ușor să lege evenimentele și să arunce vina pe aceasta. Ideea ungerii cu unguente magice era răspândită - se credea că vrăjitoarele aveau unguente făcute din plante sau resturi de corp, cu care puteau ucide sau îmbolnăvi', ne mai explică ghizii acestui tur virtual.

Se pare însă că nicio mărturie a celor care o apărau nu a contat în fața Consiliului Orașului, cum ar fi cea semnată de Helena Nagy, soția lui Stefan Fodor, 42 de ani: 'A asistat la opt nașteri în casa noastră. niciodată nu am văzut nimic rău la ea. Spunea adesea: 'Nu știu altceva decât rugăciunea' '.

Andreas Szigeti, cel care o găzduia, a afirmat, la rândul său, că 'a locuit șapte ani în casa mea, jur că nu am văzut niciun meșteșug vrăjitoresc la ea. Am văzut doar disperarea ei, când voia să se spânzure, spunând că mai bine moare singură decât să fie arsă'.

După câteva săptămâni de audieri, Consiliul a deliberat și a pronunțat un verdict drastic.

'După săptămâni de audieri, Consiliul Orașului a dat verdictul: Borbála Farkas să fie supusă torturii pentru a da nume de complici, apoi probei apei și, în final, arsă pe rug, 'spre înfricoșarea și exemplul altora aflați în același păcat'. Bătrâna moașă a negat mereu acuzațiile și a cerut 'remediu de nouă judecată simplă', dar cererea i-a fost respinsă. Sentința a fost necruțătoare: 'Să fie arsă și să moară. Să se facă execuția de îndată și pe loc'', aflăm din turul virtual.

Condusă din Piața Mare spre râu, Borbála mergea încovoiată, în fața privirilor mulțimii. Pentru autorități, procesul și pedeapsa ei erau un spectacol public, menit să arate că zvonurile de vrăjitorie și suspiciunile nu rămâneau nepedepsite. Procesiunea prin oraș devenea imaginea unei comunități unite nu prin dreptate, ci prin frică.

Potrivit hotărârii, înainte de arderea pe rug trebuia supusă torturii pentru a smulge numele unor complici, și apoi probei apei: condamnatul era aruncat în apă adâncă, iar dacă se scufunda era socotit nevinovat, dacă plutea era considerat vinovat de vrăjitorie. Asemenea încercări arată logica crudă a justiției secolului al XVIII-lea (...). Martorii spun că, în ultimele clipe, Borbála și-a blestemat acuzatorii, arată turul virtual de pe site-ul Muzeului Județean Mureș.

Borbála Farkas a fost o văduvă săracă, locuia de mai mulți ani în gazdă, în mai multe case modeste din Târgu Mureș, era cunoscută mai ales în cartierele de jos, unde locuiau meșteșugari, libertini și oameni fără drepturi civile și folosea tot felul de ierburi și rugăciuni în vindecare.

Expresia 'Maros árka mellett', ne mai explică autorii studiului, înseamnă 'lângă șanțul sau albia Mureșului' și desemna, în secolul al XVIII-lea, o zonă joasă, izolată, aflată în afara orașului.

'Acesta este și locul unde a fost arsă pe rug Borbála Farkas, așa cum apare menționat în documentele vremii - un spațiu de la marginea orașului, folosit pentru execuțiile publice, departe de piețele și bisericile comunității. Astfel de locuri, departe de piețele și bisericile comunității, erau folosite pentru execuțiile publice, pedepse vizibile, dar retrase, care marcau excluderea definitivă din ordinea morală a orașului. Execuția Borbálei, desfășurată aici în 1752, nu a fost doar o sentință, ci și o alegere simbolică: spațiul periferic devenea scenă a fricii, a controlului și a arderii ca gest de purificare socială', se mai arată pe site-ul muzeului.

Tot de aici mai aflăm că în Europa Centrală și Occidentală, vânătoarea de vrăjitoare (sec. XV-XVIII) a dus la aproximativ 50.000-100.000 de persoane acuzate și executate pentru vrăjitorie, iar Transilvania și-a adus și ea contribuția, spre deosebire de Țara Românească și Moldova.

'Transilvania a avut, la rândul ei, circa 500 de asemenea procese documentate până în secolul al XVIII-lea, însă în Țara Românească astfel de cazuri au fost mult mai rare, vechile legiuiri ortodoxe neprevăzând pedeapsa capitală pentru vrăjitorie, ci doar sancțiuni bisericești (pocăință îndelungată, excomunicare temporară). Totuși, ultimele execuții ale unor presupuse vrăjitoare din Europa au avut loc chiar în Transilvania: la Târgu Mureș, între 1749 și 1752, unde 78 de persoane acuzate de farmece au fost arse pe rug (...) În Țara Românească (ca și în Moldova) nu au existat prigoane ample ale vrăjitoarelor, spre deosebire de Europa Centrală. Biserica Ortodoxă locală nu a întreprins Inchiziția pentru vrăjitoare: magia era considerată o credință populară arhaică, nu o amenințare la credință. În documentele bisericești și în pravila feudală nu apărea pedeapsa cu moartea pentru vrăjitorie; sancțiunile erau de obicei spirituale (anatemă, exorcism) și nu se recurgea la tortură sau ardere pe rug. În mentalitatea populară ortodoxă, diavolul era adesea ironizat (numit Oțchi, Aghiuță etc.) și putea fi îndepărtat prin botez sau rugăciune. Drept rezultat, cazurile reale de vrăjitorie au fost foarte puține: statisticile vremii notează doar o execuție pentru vrăjitorie în Moldova și trei în Țara Românească (secolele XVI-XVII), față de circa 500 de procese documentate în Transilvania', explică autorii turului virtual.

Potrivit acestora, în Transilvania situația a fost foarte diferită, întrucât conflictele confesionale au alimentat vânătoarea de vrăjitoare, procesele fiind inițiate sub auspiciile Bisericilor Catolică și Protestante, 'care concurau pentru supunerea populației'.

'Introducerea catolicismului a adus în Transilvania instituția Inchiziției, soldată cu aproximativ 500 de procese în secolele XVI-XVII. În timpul lui Mihai Apafi (1632-1690) cazurile s-au generalizat - la Cluj, între 1564 și 1743, s-au înregistrat 88 de anchete și aproximativ 20 de condamnări la moarte. În orașele mixte confesional, precum Sibiu sau Cluj, magistrații, susținuți de cler, organizau interogatorii sub influența teologiei catolice sau reformate, în căutarea sabaturilor și a pactelor cu diavolul. Aceeași logică confesională s-a manifestat și în restul Europei Centrale. (...) În Imperiul Habsburgic, vânătoarea de vrăjitoare a continuat până târziu: în Austria s-au executat circa 1.500 de persoane, iar interzicerea oficială a avut loc abia în 1768, prin decretul Mariei Terezia. Transilvania - parte a acestui imperiu - a urmat același model, ultimele procese fiind consemnate în 1752-1753, inclusiv la Târgu Mureș', au mai subliniat autorii studiului.

'În Transilvania, arderea pe rug a fost introdusă relativ târziu în comparație cu vestul Europei, dar a devenit în secolul al XVII-lea o practică judiciară acceptată, în special în orașele săsești și în zonele aflate sub influență habsburgică. Execuțiile nu vizau exclusiv presupusele vrăjitoare: arderea publică era aplicată și în cazuri de incendiere, erezie sau trădare. În Cluj, de exemplu, după incendiul din 1655, doi bărbați au fost arși pentru că ar fi provocat dezastrul - un caz care ilustrează folosirea pedepsei ca mijloc de intimidare colectivă. Execuțiile erau publice, adesea în piețele centrale sau la marginea orașului, iar corpurile celor arși rămâneau expuse, accentuând funcția de avertisment. Autoritățile asociau focul cu purificarea morală și cu restaurarea ordinii divine', mai susțin autorii.

În cadrul acestui tur virtual se mai pot afla și alte informații despre istoria medievală a orașului Târgu Mureș, care era atmosfera, cum arăta stema originală a orașului - din Carta privilegiilor acordată de Principele Gabriel Bethlen (1616) - și că la mijlocul secolului al XVIII-lea era un oraș liber regal, cu o populație amestecată: peste jumătate erau meșteșugari, aproape o treime agricultori, iar restul negustori greci, câțiva armeni, români, romi și sași.

'Două treimi dintre locuitori erau reformați, iar restul împărțiți între catolici, unitarieni și câțiva români ortodocși. Deși în populație reformații erau majoritari, în consiliu se păstra paritatea: șase senatori catolici și șase reformați. În acest cadru, credința și superstițiile se amestecau în viața de zi cu zi. Conflictele dintre bresle și cei rămași pe dinafară, dintre nobili și civili, alimentau o permanentă tensiune. Pe străzile înguste ale Pieței Mari și în jurul pârâului Pocloș se desfășura viața cotidiană: piețe zgomotoase, animale, clopotele bisericilor. Orașul trăia după rânduieli vechi, dar și sub ochiul autorității habsburgice. Oamenii își câștigau traiul din munci simple, dar trăiau cu frica bolilor, a foametei și a necunoscutului. Într-o astfel de lume, moașa Borbála Farkas era atât necesară, cât și privită cu suspiciune. În Piața Mare a Târgu-Mureșului, aici se afla Primăria orașului în secolul al XVIII-lea. Aici a fost temnița unde a fost ținută văduva Borbála Farkas, acuzată de vrăjitorie', se mai menționează în studiul istoric.

Acesta nu este singurul tur virtual prezentat de instituție, unul fiind despre expoziția 'Mureșeni în tranșele Marelui Război', de la Secția de Etnografie și Artă Populară, iar altul despre expoziția lui Adrian Chira, 'Urme și semne'. AGERPRES / (AS - redactor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă, editor online: Simona Aruştei)