Bunea Mică, satul care număra odinioară aproape 300 de suflete, a devenit o amintire despre care mai vorbesc doar arhivele oficiale și cele șase morminte acoperite de iarbă.

Așezarea a avut o istorie scurtă, de puțin peste un secol, iar locuitorii săi, veniți aici din pusta Ungariei, au fost urmăriți de blestemul apelor, pentru că revărsările Dunării îi lăsaseră de prea multe ori fără recolte. S-au stabilit în zona premontană a Făgetului, aflat atunci sub Coroana de la Viena, dar și aici apele acumulate în urma ploilor îi izolau de restul lumii, pentru că drumurile deveneau impracticabile.

După anii 1950, autoritățile nu s-au îngrijit deloc să le pietruiască drumul de legătură cu localitățile vecine, Dumbrava ori orașul Făget, astfel că, treptat, apele și nepăsarea statului i-au alungat din sat pe buneni, care au plecat în lumea largă. Ei nu mai sunt, satul a dispărut, biserica lor din lemn a fost demontată și a ajuns în satul Otvești. Doar urmașii lor mai vin, o dată pe an, pentru a-i comemora pe bunici.

Pornim pe drumul care duce spre Bunea Mică, în zona Făgetului premontan, la limita estică a județului Timiș. Din drumul național se desprinde un drum 'fără speranță', la stânga, pentru că se înfundă într-o potecă de pământ pe care orice ploaie o transformă într-un râu de noroi imposibil de parcurs de pașii omului. Dacă e vreme uscată, poteca duce spre ceea ce a fost odinioară satul Bunea Mică.

Așezarea a fost întemeiată în anul 1864 de 54 de familii care au părăsit pusta maghiară din cauza sărăciei și a frecventelor revărsări ale Dunării. Oamenii și-au ridicat aici case, apoi o biserică reformată de lemn și o școală. În anul 1943, aici trăiau 224 locuitori, majoritatea reformați, puțini catolici, câțiva greco-catolici și ortodocși.

'Aproape ca un blestem, bunenii au fost urmăriți și aici de revărsările de apă care le inundau adesea satul, le distrugeau gospodăriile și culturile agricole. După 1950, bunenii au început să plece în zone mai civilizate, unde puteau avea un trai mai bun: în Făget, Dumbrava, Tomești, Lugoj, Timișoara sau în Ungaria. În 1971, în Bunea Mică mai erau 34 case și 83 de locuitori, iar la sfârșitul anilor '70, practic, localitatea a dispărut', a declarat, pentru AGERPRES, primarul orașului Făget, Claudiu Avramescu.

Bunenii erau oameni gospodari, trăiau din muncile câmpului și din creșterea animalelor, se obișnuiseră cu verile secetoase, cu iernile care îmbrăcau în nămeți pădurile de stejar din jur și crângul de la marginea satului, dar mai grele erau toamnele și primăverile, când apele le inundau gospodăriile și drumurile din pământ, rămânând izolați de restul lumii.

Profesorul de istorie Dumitru Tomoni, de la Liceul Teoretic 'Traian Vuia' din Făget, are amintiri legate de Bunea Mică, unde mergea, în tinerețe, să adune frunze de dud pentru cultura viermilor de mătase care se dezvoltase în oraș. Mai trece și acum pe aici, când este invitat la ceremoniile din luna august, dedicate memoriei bunenilor de altădată.

'Povestea începe în primăvara anului 1864, când 54 de familii din comitatul Tolna - 47 maghiare, cinci germane, una sârbă și una evreiască - conduse de Szekely Gyorgy din Szekszard, pleacă din pusta Ungariei și întemeiază așezarea Bunea Mică (Bunyaszekszard). Ei au căutat să fugă cât mai departe de Dunărea care îi inunda frecvent. Așa s-au așezat în niște dealuri, la 15 kilometri de Făgetul care era reședința plășii respective, în preajma unor păduri. Acolo nu se punea niciodată problema inundațiilor. Nu vorbim despre o colonizare a statului maghiar, ci oamenii aceia au intrat în legătură cu un antreprenor din Lipova, care i-a sfătuit că un oarecare Sivo (proprietar de origine sârbă) dorește să vândă pământ în preajma satului Bunea. Le-a vândut în jur de o mie de iugăre de pădure și fânețe, toate situate în hotarul localității Bunea. În anul următor, ei au venit și pe aceste dealuri au întemeiat localitatea maghiară Bunea Mică sau Bunea ungurească, cum s-a numit în interbelic. Așa începe povestea lor, în 1864. Dacă atunci erau în jurul a 126 de locuitori, satul crește, iar la recensământul din 1900 erau consemnate 56 de case și 282 de locuitori. Este cel mai mare număr de populație, pentru că după recensământul din 1900, populația începe să scadă, dar nu de o manieră dramatică. Scăderea va fi în anii comunismului, după 1950. Nu era cale ferată, drumul în anumite perioade ale anului era impracticabil, iar în căutarea unei vieți mai civilizate, familiile se mută în Făget, în Dumbrava, în Lugoj, în Timișoara, în Arad, unele pleacă în Ungaria, astfel că în 1 ianuarie 1971 mai erau 34 de case și 83 de locuitori. La sfârșitul anilor 1970, practic localitatea dispare', afirmă Tomoni.

Profesorul de istorie își amintește că mergea cu școala în Bunea Mică, la cules de frunze de dud, pentru viermii de mătase.

'Eram elevi și acolo erau plantații de duzi. Și cum la noi, la Făget, se practica creșterea viermilor de mătase, eram obligați să venim de două ori pe săptămână cu două kilograme de frunze de dud. Știu că m-am dus până acolo cu încă un coleg și atunci am văzut eu că mai erau două familii. Dar și acestea s-au mutat în anul 1981. Practic, atunci a dispărut satul, efectiv. Cu vreo cinci-șase ani mai devreme, biserica din lemn a fost demolată și vândută parohiei catolice din Otvești. În zonă nu exista nicio întreprindere. Cultivau pământul, deși e zonă de deal, porumb în special, își creșteau animale, fiecare avea păsări, oi, capre și erau pădurile din zonă. Copiii învățau la școala din sat pe care au construit-o imediat după ce și-au făcut biserica. Aveau o anumită atitudine pozitivă față de învățătură. Am văzut acest aspect din recensămintele din interbelic, care arătau procentul știutorilor de carte. Era școala cu clasele I - IV, era un învățător de-al lor, cu predare în limba maghiară. Nu au fost conflicte interetnice, majoritatea sătenilor erau reformați, dar și câțiva catolici. Am apucat și eu să vorbesc cu bătrânii care mai trăiau prin Dumbrava. Și îmi povesteau că probabil așa să explică conviețuirea pașnică de aici, pentru că românii din Bunea, devenit în mai târziu Bunea Mare (românească - n.r.) îi priveau cu un anumit respect pe cei din Bunea Mică (ungurească - n.r.) pentru că erau curați, își văruiau casele, aveau grădinițe de flori și grădină în fața casei, puneau două, trei straturi de flori, iorgovanul (liliacul) era nelipsit și chiar în urmă vreo trei ani, am mai văzut acolo un liliac albastru. Au trăit în sărăcie, modest, dar curat', povestește pentru AGERPRES Dumitru Tomoni.

După 1989 a avut loc o înfrățire între orașele Făget și Szekszard (Ungaria), s-a creat o asociație de prietenie ai cărei membri vin în fiecare an la comemorarea din august de la Bunea Mică.

Prin anii '90, un muzeograf din Ungaria i-a cerut sprijinul profesorului Tomoni să-l ajute cu date despre Bunea Mică, pentru a scrie o monografie bilingvă despre sat.

Pe morminte doar câteva cruci se mai văd astăzi în Bunea Mică, pentru că, fiind din lemn, s-au deteriorat, le-a înghițit iarba și pământul.

'M-a impresionat foarte mult că urmașii bunenilor vin în fiecare an și depun coroane de flori. Aceștia au amenajat un platou pe locul unde au fost școala și biserica și acolo au ridicat un monument din lemn cu cruci sugestive, o formă arhaizată. Eu credeam, ținând cont și de comportamentele unora din zonă, că nu vor rezista, că îi vor da foc. Am cunoscut cazuri în alte localități. Dar nu, monumentul și crucile din lemn de la Bunea Mică rezistă încă. Nu s-a atins nimeni de ele. Când revin aici urmașii, după Sfânta Măria Mare, după scurtele lor alocuțiuni, totul se termină cu o slujbă religioasă în limba maghiară, cu preotul reformat din Dumbrava și cântecele lor și apoi toată lumea este invitată la un gulaș cu un vin de Tokaji', relatează Dumitru Tomoni.

Ultima cununie și ultima slujbă religioasă în biserica din Bunea Mică au avut loc în anul 1969, iar ultima înmormântare, în 1972. Apoi a venit ultimul potop al apelor care a pustiit satul. În 1981 au părăsit locul ultimele două familii, potrivit istoricului Dumitru Tomoni.

Destinul satului Bunea Mică îl regăsim și la alte câteva localități din zonă, între care Topla, atestată documentar în 1514-1516 ca proprietate a lui George de Brandeburg. Făcea parte din districtul Mănăștur, județul Hunedoara. După cucerirea Banatului de către austrieci, se face o conscripție generală în 1717, care include și localitatea Topla, cu 10 case, aparținând de districtul Făget. Austriecii au numit-o Dobla, iar maghiarii, Topla. La începutul secolului XIX a intrat în proprietatea statului.

'Topla, care avea peste 240 de locuitori în 1910, a fost singurul sat care dispare cu concursul larg al autorităților comuniste, care au refuzat electrificarea satului și crearea unui drum practicabil de legătură cu alte localități. Atunci oamenii au plecat din sat', punctează Dumitru Tomoni.

Președintele Consiliului Județean Timiș, Alfred Simonis, a declarat, pentru AGERPERS, că administrația sa dorește includerea într-un circuit turistic a satelor părăsite.

'Timișul are un mare potențial turistic în special în estul județului, o zonă binecuvântată de Dumnezeu cu peisaje care îți taie respirația și oameni calzi, așa cum sunt în Banat. S-a tot vorbit în anii din urmă despre punerea în valoare a acestei părți din județ, dar mare lucru nu s-a întâmplat. Am spus încă de la începutul mandatului că voi acorda o atenție sporită Țării Făgetului și acum, împreună cu oameni care au expertiza necesară, punem la cale revitalizarea turismului. Gândim trasee turistice, popasuri, vom pune accent pe gastronomia locală, pe toate frumusețile care ne înconjoară, pe bisericile de lemn vechi de sute de ani și multe altele. Vom valorifica turistic și satele părăsite din acea parte a județului', încheie Alfred Simonis. AGERPRES/(A, AS - redactor: Otilia Halunga editor: Cătălin Alexandru, editor online: Simona Aruştei)