Reluarea adopţiilor internaţionale oferă o şansă la o familie copiilor cu dizabilităţi sau de altă etnie aflaţi în sistemul de protecţie, în contextul în care familiile româneşti nu prea adoptă astfel de copii, a declarat preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii (ANDPDCA), Mădălina Turza, într-un interviu acordat AGERPRES.

Aceasta susţine că familiile din România recurg la adopţie doar în cazul în care nu pot avea copii biologici.

Despre prevenirea cazurilor de abuzuri sau de neglijenţă cărora le cad victimă copiii, preşedintele ANDPDCA a subliniat că rolul esenţial le revine asistenţilor sociali din comunităţile locale, care în prezent nu prea există.

Mădălina Turza a criticat autorităţile locale pentru lipsa de implicare în ceea ce priveşte dezinstituţionalizarea persoanelor cu handicap, arătând chiar că acestea refuză să acceseze programe europene de finanţare.

AGERPRES: Care este strategia dumneavoastră în domeniul adopţiilor?
Mădălina Turza: Pe partea de adopţii, în primul rând vreau să simplificăm procedura adopţiilor interne, adică tot ceea ce presupune paşi administrativi şi birocratici nejustificaţi, de la prezenţa la ghişee până la o serie întreagă de avizări şi reavizări ale aceleiaşi familii să fie simplificate: dacă oamenii îşi pot încărca sau trimite documentele online o vor face în felul acesta, deci încercăm să scurtăm partea de proceduri.
În egală măsură, am deschis un proces de evaluare a managementului de caz, pentru că aici avem o foarte mare problemă cu managerii de caz care nu deschid dosarele de adopţii în timp real, şi vreau ca în cel mai scurt timp să am o întâlnire cu managerii de caz şi o să dau şi o dispoziţie în acest sens, pentru ca deschiderea adopţiilor să nu mai fie amânată atât de mult, deja am discutat aceste lucruri cu directorii de DGASPC, pentru ca finalitatea planurilor de intervenţie să fie întotdeauna adopţia. Deci cu cât deschidem dosarul mai repede cu atât cresc şansele ca aceşti copii să fie adoptaţi. Deci voi umbla la problema managementului de caz.
În al treilea rând, vreau ca în această primăvară să lansăm o campanie de promovare a adopţiei, pentru că ce se întâmplă în momentul de faţă este că familiile de români care adoptă copii sunt cele care nu pot avea copii pe cale naturală, în marea lor majoritate. Cred că povestea aceasta a adopţiei trebuie popularizată în rândul oamenilor. Nu cred că românii refuză neapărat să adopte, cred că pur şi simplu nu există o conştientizare foarte pregnantă a acestei opţiuni şi cred că o campanie în sensul acesta e foarte utilă.

AGERPRES: Vreţi să spuneţi că nivelul scăzut al adopţiei în România e mai degrabă o problemă de mentalitate decât una financiară?
Mădălina Turza: Cred că este o chestiune de emancipare a societăţii, pentru că în jur de 80% dintre familiile adoptatoare din România sunt cele care nu pot avea copii, ceea ce reflectă fie o necunoaştere, fie o reticenţă, pentru că nu am ajuns la nivelul în care să vedem adopţia ca pe un bine făcut, ca pe o împlinire mai mare decât nevoia biologică de a avea copii, adică nu ne gândim la un copil decât dacă noi nu putem să-l facem. Aceasta este o chestiune asupra căreia nu putem acţiona în mod direct, evident, ci doar prin multă informare, comunicare, şi ţine efectiv de nivelul de emancipare a societăţii, nu este neapărat o problemă financiară.

AGERPRES: Care este viziunea dumneavoastră asupra adopţiilor internaţionale?
Mădălina Turza: La sfârşitul anului trecut, Autoritatea a avut pentru prima dată punct de vedere oficial pe proiectul 273 privind adopţiile, unde au fost amendamente privind adopţia internaţională, iar noi le-am susţinut. Eu cred că adopţiile internaţionale sunt un lucru binevenit în actualul context din România, pentru că mai avem de lucrat la emancipare şi pentru că eu cred că aceşti copii încă instituţionalizaţi, în special cu dizabilităţi, şi nu numai, pot avea o şansă reală de la familiile adoptatoare din afară. Dacă noi, societatea românească, nu a ajuns la nivelul de dezvoltare încât să poate să adopte un copil pentru a face un bine mai mare, indiferent de ce culoare are pielea copilului, dacă are sau nu dizabilitate, atunci cred că trebuie să dăm şansa altor familii, care îşi doresc un copil, să salveze practic un copil. Iar asta este practic o soluţie extrem de importantă, pentru că în ţările civilizate oamenii doresc să adopte copii indiferent de criterii.

Evident că văd această adopţie internaţională de o manieră extrem de echilibrată, adică monitorizarea post-adopţie trebuie să existe şi facem deja acest lucru, pentru că avem cetăţeni români în străinătate care adoptă copii, deci mecanismul există, trebuie doar extins şi la cetăţeni străini. Apoi, mecanismele Convenţiei de la Haga permit o monitorizare constantă a acestor copii, deci trebuie să depăşim această mitologie a copiilor furaţi şi traficaţi şi să înţelegem că interesul lor superior este că trebuie să fie într-o familie. Şi dacă familiile române nu sunt pregătite pentru copii mai vulnerabili, atunci să le lăsăm şansa să îi ia alte familii.

Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Chiar şi printre susţinătorii adopţiilor internaţionale există voci rezervate, care admit doar adopţia internaţională a copiilor greu adoptabili, invocând pericolul traficului de copii...
Mădălina Turza: Acest risc există şi în raport cu adopţiile interne, există astfel de situaţii în procesul de adopţie internă, şi este rolul organelor competente, Poliţia, Parchetul, să investigheze astfel de situaţii când ele sunt revelate. Pe de altă parte, eu cred că există pârghii în care să prevenim şi să monitorizăm astfel de derapaje, şi dacă nu există pe adopţii internaţionale le vom crea. Trebuie evitate mecanismele intermediare, ştiu eu ce firme sau ONG-uri sau aşa mai departe, deci există tot felul de modalităţi prin care pot fi evitate situaţii din acestea.

Evident că niciun sistem nu este perfect, dar nu trebuie să îngrădim drepturile acestor copii la familie, din cauza unor posibile derapaje. Şi tocmai din motivul acesta vreau să organizăm o dezbatere publică cu nişte experţi din SUA pe adopţie internaţională, tocmai pentru a evalua care sunt riscurile şi cum pot ele să fie adresate în practică, din proceduri, adică cum faci ca să eviţi astfel de situaţii. Dar repet, şi vreau să subliniez această idee - acest risc al corupţiei, al vânzării, sau cum vreţi să-l numiţi, există şi în raport cu adopţia internă şi se întâmplă în momentul acesta - sunt copii care sunt efectiv luaţi în plasament direct din maternitate, nu se mai merge pe procedura de adopţie, ci pentru că ai o asistentă medicală care ştie că astăzi a plecat o mamă din spital părăsind copilul, sună pe filieră mai departe, anunţă doritorul şi vine şi îl ia direct în plasament şi apoi îl adoptă mult mai uşor. Nu mai intră în procedura aceea clasică. Deci românii au găsit variante de a eluda sistemul şi normele şi în interior, deci acest risc eu nu îl văd numai în raport cu adopţiile internaţionale, cred că pentru problemele acestea trebuie găsite soluţii şi în exterior şi în interior.

AGERPRES: Dacă partidul care v-a propus în funcţie va câştiga majoritatea în alegeri, veţi relua demersurile pentru adopţiile internaţionale?
Mădălina Turza: Categoric da. Ne dorim să avem adopţii internaţionale în interesul copiilor. Dacă vom vedea la un moment dat că românii au ajuns la nivelul în care sunt deschişi către adopţie şi către adopţia celor mai vulnerabili copii, atunci evident că lucrurile se pot modifica în lege, adică nu sunt chestii imuabile. În egală măsură, vreau să ne uităm foarte bine şi pe procedura de potrivire a familiei adoptatoare cu copiii, dar asta e o chestiune de procedură la nivelul DGASPC-urilor. Ai 3.000 de copii adoptabili în acest moment şi aproximativ 1.000 de familii care doresc să adopte, şi dintr-un motiv oarecare, care are legătură cu procedurile interne ale DGASPC-urilor, ei nu sunt potriviţi între ei, adică nu reuşesc să cupleze părintele potrivit cu copilul pe care şi-l doreşte. Cred că există situaţii în care ai formulare pe care părinţii adoptatori trebuie să le completeze şi în care li se spune să bifeze: 'Vrei copil cu dizabilităţi?' 'Vrei copil cu cine ştie ce boli?' Evident că omul respectiv va răspunde în mod automat nu. Deci cred că lucrurile trebuie schimbate pe zona aceasta de potrivire cu copiii.

Din punctul meu de vedere, procedura pe care o au acum DGASPC-urile de compatibilizare a copiilor cu familiile adoptatoare nu este cea mai eficientă. Nu este rolul meu să identific soluţia tehnică, dar dacă ţie îţi arată o statistică de zeci de ani că tu ai un număr relevant de familii care doresc să adopte, pe de o parte, iar pe de altă parte ai 3.000 de copii care aşteaptă, sunt gata să fie adoptaţi, au dosarele în regulă, şi tu nu reuşeşti să-i potriveşti, asta înseamnă că este o problemă la nivel de procedură. Din ce am văzut, la prima vedere, felul în care DGASPC aplică chestionarele pentru familiile adoptatoare, adică ce tip de copil îşi doresc, nu este cel mai fericit. Cred că pot fi identificate alte mijloace şi găsite din buna practică a altor state metode de a compatibiliza familiile cu copiii. Dacă tu vei scoate în prim plan defectele unui copil, este evident că o familie adoptatoare, în contextul din România, nu va bifa că vrea un copil cu dizabilităţi severe, de nu ştiu care etnie, cu probleme de comportament şi a cărui mamă a avut nu ştiu ce boli.

AGERPRES: Îi dezavantajează acest sistem de compatibilitate la adopţie pe cei mai vulnerabili copii din sistem?
Mădălina Turza: Da, pentru că aceste chestionare sunt formulate de o manieră descurajantă. Pentru că ţine de emanciparea socială. Evident că orice om va zice că vrea un copil perfect, în marea majoritate a cazurilor. Şi atunci cred că consilierea familiilor adoptatoare trebuie să fie mai eficientă, şi de asemenea chestionarele care le sunt aplicate trebuie să fie regândite, astfel încât să scoţi în evidenţă punctele comune şi nu zonele de risc. Când aduci alături şi într-o negociere două fiinţe umane, trebuie să mergi pe punctele comune, nu pe ceea ce te separă. Iar aici este foarte important rolul managerului de caz, însă ei înşişi au o problemă de prejudecată. Am întâlnit manageri de caz care, din propria lor gândire, spun: 'Ah, pe acest copil n-o să-l adopte nimeni, că are x probleme, şi atunci nu îi deschid adopţia'. Şi de aceeaşi manieră ei pun problema şi cu familiile adoptatoare. Deci aici văd eu o problemă de procedură şi de pregătire a managerilor de caz. Eu cred că din această zonă se pot regla foarte multe lucruri.

AGERPRES: După cazurile de abuzuri sau neglijenţă faţă de copii înregistrate recent, ce se poate face pentru prevenirea altor asemenea cazuri?
Mădălina Turza: Consiliile judeţene şi primăriile au un rol central în rezolvarea sau identificarea de soluţii pentru toţi copiii vulnerabili din comunitate şi pentru adulţii cu dizabilităţi. Fără servicii sociale create la nivel de primării, DGASPC-urile nu pot substitui rolul fiecărei autorităţi locale. Există bani la nivel de fonduri structurale, pentru angajarea de asistenţi sociali în comunităţile locale. Primăriile şi Consiliile Judeţene nu accesează aceste fonduri şi nu identifică corect nevoia de sprijin şi de servicii la nivel social. Din această cauză avem situaţii precum incendiul de acum câteva zile (mai mulţi copii nesupravegheaţi de părinţi au murit într-un incendiu în propria casă n.r.), copii bătuţi, copii maltrataţi, pentru că nu există acel liant la nivel de comunitate care este asistentul social, care să identifice probleme, să le supună atenţiei autorităţilor locale şi, prin intervenţii punctuale, să evite riscuri foarte mari.

AGERPRES: Sunteţi deci nemulţumită de modul în care comunitatea locală îşi face treaba faţă de aceşti oameni?
Mădălina Turza: În cea mai mare parte, comunitatea locală nu îşi face treaba, şi cu atât mai mult la nivelul localităţilor mici, mijlocii, rurale, unde primarii nu investesc în servicii sociale. Nu există centre de recuperare, nu există un asistent social, nu există echipe mobile, nu există absolut nimic, şi apare intervenţia pe efect: atunci când se produce o strategie vine DGASPC, ia copilul în regim de urgenţă şi mai departe intră pe sistemul instituţional. Dar de ce să acţionăm ulterior? Trebuie să anticipăm aceste riscuri şi să avem acele servicii la nivel de comunitate pentru a preîntâmpina tragediile. Acest lucru se poate face. În localităţile unde există asistenţi sociali, riscul de abandon, riscul de sărăcie, este foarte mult redus. S-au făcut comunităţi pilot, cu ajutorul UNICEF, unde au intervenit oameni din zona organizaţiilor societăţii civile, şi au creat echipe de specialişti - un asistent social, cu un asistent medical, cu cineva de la Poliţie - care urmăresc cazurile astea, situaţiile vulnerabile şi intervin punctual. Astfel s-au depistat copii care n-aveau acte de identitate, copiii au fost vaccinaţi, li s-au făcut analize medicale şi au fost înscrişi la şcoală.

Acesta este rolul asistentului social, să se asigure că acel copil are de la act de identitate făcut, vaccinuri făcute, este înscris la un medic de familie, la grădiniţă, la şcoală, asistentul social face aceste legături la nivel social şi abia atunci când lucrurile escaladează intervine DGASPC. Şi această pârghie de la firul ierbii, asistentul social din comunitate, lipseşte. Ai o autoritate centrală care creează mecanismele, pune bani la dispoziţie, face proceduri, ai DGASPC-ul, care vine şi implementează la nivel judeţean şi intervine pe urgenţe, şi pe urmă ai efectiv comunitatea, care e lăsată în aer. Din acest lanţ lipseşte veriga care îşi face legătura cu lumea reală, cu oamenii, iar reticenţa asta a Consiliilor Judeţene şi a primăriilor este dincolo de posibilitatea mea de a înţelege de ce nu doresc să îşi creeze aceste pârghii sociale.

AGERPRES: În altă ordine de idei, care este viziunea dumneavoastră despre scoaterea adulţilor cu dizabilităţi din sistem?
Mădălina Turza: Refacem metodologia de scoatere a oamenilor din instituţii, pentru că felul în care a fost creată această metodologie vorbea practic despre transformarea marilor centre în centre mai mici, adică tot într-un fel de regimuri rezidenţiale. Lucrăm la această metodologie cu sprijinul Băncii Mondiale, pentru a identifica modalităţi de servicii în comunitate, să vedem ce fel de servicii ai nevoie ca să scoţi aceşti oameni, nu să transformi o clădire mare în două clădiri mai mici.

Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Cine va opera aceste servicii în comunitate?
Mădălina Turza: Există două variante: fie varianta în care autorităţile locale, prin Consiliul Judeţean şi cu bani din fonduri structurale sau prin Programe de Interes Naţional (PIN), să construiască locuinţe protejate, căsuţe de tip familial, deci alte tipuri de servicii de comunitate, în regim public, nu centre, cu servicii adaptate nevoilor beneficiarilor. Aceasta este varianta A, în care autoritatea publică locală, cu sprijinul centralului, să construiască, să cumpere, să închirieze. Depinde de la caz la caz, aceste alternative de trai în societate cu serviciile aferente, altele decât centrele.

Cea de-a doua variantă o reprezintă contractarea de servicii de la prestatorii privaţi de servicii, asta însemnând fie ONG-uri, după cum sunt în marea lor majoritate, fie pur şi simplu firme prestatoare de astfel de servicii de 'independent living' sau 'assisted living'. Acest lucru se întâmplă deja. Nu este o noutate pe care noi o introducem, un concept nou, doar că această pârghie nu a fost eficient folosită. Situaţia stă în felul următor: pentru fiecare beneficiar din aceste centre există un standard de cost, în funcţie de tipul dizabilităţii, care poate varia de la 1.800 de lei până la aproximativ 3.000 de lei. Acesta este standardul minim. De la bugetul central, în fiecare an, se dislocă această sumă minimă pentru fiecare om din centre, pentru ca el să poată fi acomodat într-unul dintre centrele mamut. La această sumă se adaugă cofinanţarea Consiliului Judeţean, care poate fi de la câteva mii de lei şi se poate ajunge până la 14.000 de lei, cum este de exemplu la Giurgiu, pentru că ei consideră că acei beneficiari au nevoie de mult mai complexe şi suplimentează suma.

Practic, noi îi ţinem pe aceşti oameni în sistem cu aceşti bani. Dacă noi am observat că în sistemul public sunt aşa cum sunt, că am văzut la Plătăreşti, la Urlaţi, la Sighet, şi în toate aceste centre, inclusiv la Giurgiu, unde alocă 14.000 de lei pe beneficiar pe lună, oriunde te-ai duce vezi că serviciile sunt departe de a fi măcar decente. Şi atunci credem că o variantă absolut eficientă ar fi să stimulăm şi prestatorii de servicii private să ia în comunitate şi în grijă aceşti beneficiari, dislocându-le aceste standarde de cost. Adică în loc să plătesc în public acest serviciu îl plătesc în privat, monitorizez ce se întâmplă acolo, să fie un serviciu licenţiat, să vedem că toate lucrurile sunt în regulă, pentru că deja se întâmplă. Sunt insule de exemple pozitive, şi am să vă dau chiar un exemplu concret, Pro Act Suport, un ONG, prestator de servicii, care a scos nişte sute de oameni din astfel de centre, i-a ajutat să înveţe să trăiască independent, unii dintre ei muncesc, le-au găsit locuri de muncă, apartamente şi aşa mai departe, la standardul minim de cost.

AGERPRES: Nu va creşte astfel costul la prestatorii privaţi?
Mădălina Turza: Costul nu va creşte, pentru că acesta este standardul pe care noi îl avem acum la dispoziţie. Deci noi nu putem să dăm o sumă mai mare sau mai mică, doar bugetul local poate stabili dacă alocă mai mulţi bani. Ce pune Consiliul Judeţean peste, este problema autorităţii locale în funcţie de interesul pe care îl are faţă de această zonă. Practic, noi vom încuraja inclusiv partea aceasta de contractare de servicii, unde prestatorii de servicii private vor primi standardul minim de cost, plus contribuţia Consiliului Judeţean. Şi aici văd rolul foarte important al DGASPC-urilor, care ar trebuie să fie un rol proactiv, în identificarea furnizorilor privaţi şi în negocierea cu Consiliul Judeţean, pentru ca această cofinanţare să acopere toate nevoile beneficiarilor.

AGERPRES: Ce soluţii de sprijin există pentru o familie care are o persoană cu dizabilităţi şi pe care nu doreşte să o instituţionalizeze?
Mădălina Turza: Asta este o discuţie separată şi are legătură cu serviciile în comunitate, pentru că problema dezinstituţionalizării trebuie văzută din două unghiuri: o dată cum scoţi oamenii care sunt actualmente în centre, iar pe de altă parte prevenirea dezinstituţionalizării. La un moment dat, într-o marjă mai mare sau mai mică de timp, vom epuiza numărul celor instituţionalizaţi. Dar dacă e tot timpul canalul deschis, atunci nu termini niciodată dezinstituţionalizarea, şi atunci ajungi la prevenirea ei. Aici este o problemă extrem de spinoasă, pentru că lucrurile au legătură în special cu autorităţile locale. Au existat bani europeni substanţiali pentru crearea de servicii în comunitate şi vor exista şi în exerciţiul financiar european 2021 - 2027.

Ce înseamnă asta? Înseamnă centre de recuperare şi reabilitare, centre de tip respiro, pentru ca aceste familii care ajung cu copii (cu dizabilităţi, n.r.) care devin adulţi să se poată degreva temporar, să îşi poată face şi treburile lor atunci când au urgenţe, prin centrele respiro, sau să aibă un loc unde să îl ducă să facă recuperare. Din păcate centrele astea nu există. Pentru a se întâmpla lucrul acesta, trebuie mobilizate autorităţile locale, Primăriile, să acceseze aceste fonduri. Când auzim că 'nu avem bani' pentru astfel de lucruri, aceasta este o marotă plimbată în spaţiul public, pentru că există de zeci de ani bani pentru dezinstituţionalizare şi pentru crearea de servicii în comunitate. Dar asta înseamnă ca Primăria, Consiliul local, Consiliul Judeţean să scrie proiecte, să acceseze fondurile structurale care au fost prevăzute de Guverne de-a lungul timpului, în exerciţiile financiare europene şi să acceseze servicii.

Deci trebuie să existe o voinţă la nivel de autoritate locală, pentru că banii au existat, şi din Bugetul central prin PIN-uri, şi prin fonduri structurale, însă Primăriile nu le accesează. Avem situaţii concrete în care vin primari de comune, li se cere de către DGASPC o situaţie a nevoilor de servicii sociale, pentru că fiecare primar are obligaţia, la începutul fiecărui an, să transmită către DGASPC nevoia de servicii sociale pe care trebuie să le înfiinţeze în comunitate. Spre exemplu, să zicem că am nevoie de doi asistenţi sociali, de un centru de intervenţie timpurie şi de un centru de îngrijire bătrâni; comunică lucrurile acestea la DGASPC şi apoi ei pot accesa un grant pentru aceste servicii. Ce se întâmplă în realitate este că primarii, în mod inevitabil, spun că nu au nevoie, că nu există nevoie de servicii sociale, asta s-a întâmplat şi se întâmplă până în zilele noastre.

AGERPRES: De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
Mădălina Turza: Nu ştiu exact de ce se întâmplă, ori fi şi ceva interese, nu ştiu să vă spun, cred că este şi foarte multă lipsă de expertiză tehnică, pentru că mă uit şi la DGASPC-uri, acelaşi lucru îl fac şi ei, nu au accesat fonduri pentru crearea de locuinţe protejate şi alte servicii, astfel încât să scoată oamenii din instituţii, motivul fiind acela că procedura este complicată, că este greoaie, că nu ştim să scriem aplicaţia, că e foarte multă hârţogăraie, foarte multă raportare şi aşa mai departe. Cred, în acelaşi timp, că rolul Autorităţii ar trebui să fie şi de sprijin şi îndrumare a DGASPC, dacă ei invocă necunoaşterea acestei forme de a aplica pentru bani, pentru că fondurile structurale au o anumită specificitate, şi atunci hai să venim în sprijinul lor dacă doar despre asta este vorba.

Nu ştiu dacă este numai de neştiinţă, dar oricum problema asta trebuie rezolvată neapărat. Oricum, problema trebuie rezolvată pe partea de prevenire şi de accesare a fondurilor, pentru că fără aceşti bani este greu de crezut că pot fi înfiinţate aceste tipuri de servicii, atât pentru a preveni instituţionalizarea, adică familia care are un copil cu dizabilităţi devenit adult, dacă nu are un centru de recuperare, un centru de tip respiro, unde să îl aducă, pentru că la un moment dat va îmbătrâni şi familia va fi nevoită să îl ducă într-o fel de instituţie. Instituţia aceea nu trebuie să mai existe, trebuie să existe locuinţe protejate, unde fie în regim public, fie în regim privat, adultul respectiv să poată fi acomodat. Acesta este planul pe termen mediu.

Pe termen scurt, pentru centrele mari, cele cu mari probleme, pentru că din cele 424 nu sunt toate, ci dacă nu mă înşel sunt în jur de 60 cu un număr mai mare de beneficiari, pentru acestea trebuie găsite soluţii rapid. Adică până la crearea de noi pârghii legale, metodologii, şi aşa mai departe, pentru oamenii aceştia trebuie găsite soluţii rapid.

Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Şi care sunt soluţiile?
Mădălina Turza: Am să vă dau un exemplu concret, al centrelor de la Urlaţi şi Plătăreşti. După situaţiile care au fost descoperite acolo şi măsurile coercitive, trebuie să începem construcţia, pentru că nu e suficient să dai afară nişte oameni, până la urmă ce ai rezolvat? Şi atunci, pentru fiecare din aceste centre am creat un task-force, adică săptămâna asta vin la mine două grupuri de lucru în regim de urgenţă, formate din directorul DGASPC de judeţ - Prahova respectiv Călăraşi, directorul adjunct, un reprezentant de la Consiliul Judeţean şi doi-trei asistenţi sociali şi reprezentanţi ai prestatorilor de servicii, ONG-uri care furnizează servicii de locuire, îngrijire, reabilitare, pentru persoane adulte cu dizabilităţi şi dizabilităţi mai severe. Oamenii aceştia vor veni aici şi vom stabili săptămâna aceasta un plan de restructurare rapidă, asta însemnând în primă fază evaluarea fiecărui beneficiar în parte, dar evaluare serioasă, nu pe hârtie, făcută în colaborare cu oameni de aici, de la Autoritate, astfel încât fiecare beneficiar să aibă un dosar cu nevoile, profilul, problemele, ce poate fi îmbunătăţit, situaţia medicală.

Cu acest dosar al fiecărui beneficiar trebuie discutat cu aceşti prestatori de servicii, ONG-uri, care dintre ei îşi poate asuma, câţi dintre aceşti oameni şi ce servicii le pot oferi. Apoi, noi le spunem care este standardul de cost minim pe care îl dăm de la bugetul central şi împreună cu reprezentantul Consiliului Judeţean trebuie efectiv făcută o negociere să vedem cât e nevoie în plus peste standardul minim pentru ca aceşti oameni să fie preluaţi la un nivel de calitate a vieţii cel puţin decent, de către aceşti prestatori de servicii. Adică, efectiv, ca şi cum faci un pitch (un concurs de proiecte, n.r.).

AGERPRES: Au aceşti prestatori privaţi de servicii şi ONG-urile resursele umane necesare preluării acestor oameni?
Mădălina Turza: Ei au resursa umană, pentru că fac acest lucru de mulţi ani de zile, dar pentru asta este şi acest standard de cost, adică dacă un ONG ia, să zicem, 5 beneficiari de la Urlaţi, el va primi standardul de cost plus suplimentarea de la Consiliul Judeţean înmulţit cu cinci. Şi cu acei bani el trebuie fie să deschidă, acolo, în comunitate, un serviciu, adică de exemplu închiriază o casă şi angajează oameni care prestează servicii pentru acei oameni, fie, dacă are o locaţie în altă parte, îi ia efectiv în locurile pe care le are. Pentru asta este acest standard de cost, pentru a oferi, atât prestatorului public, cât şi celui privat, posibilitatea să furnizeze serviciul respectiv, deci practic noi dislocăm banii şi ei trebuie să creeze serviciul, sau dacă îl au deja, să îl mărească, astfel încât să acomodeze încă 5 oameni, sau şapte, sau cât poate să acomodeze fiecare prestator în parte.

Vreau ca lucrul acesta să se facă caz cu caz, nu vreau să împărţim o grupă de oameni în cinci şi să îi repartizăm către alte centre mai mici, cum au avut tendinţa să facă cei de la Prahova după scandalul respectiv. Vreau să se facă personalizat, pentru că aşa trebuie scoşi oamenii din instituţie. Asta înseamnă dezinstituţionalizare: să iei fiecare caz în parte şi să-i găseşti locul conform nevoilor lui - că e într-un serviciu public, e minunat, îmi doresc ca autorităţile locale mâine să aibă aceste servicii publice, adică locuinţe protejate, căsuţe de tip familial, grupuri de case în care să beneficieze de sprijin. Ori acolo, ori la furnizorii privaţi, dar trebuie să îi scoatem, unul câte unul, în funcţie de nevoi.AGERPRES/(A - autor: George Coman, editor: Mariana Nica, editor online: Irina Giurgiu)