Comisarul României la Bienala de Veneţia, Attila Kim, afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că expoziţiile cu care ţara noastră se prezintă la celebra manifestare culturală "trimit un semnal foarte bun", având, totodată, un număr mai mare de vizitatori decât toate muzeele de artă din ţară într-un an.

"Cred că expoziţiile de la Veneţia, atât cele de artă, cât şi cele de arhitectură, trimit un semnal foarte bun despre noi. (...) Este o expoziţie care - dacă ne concentrăm doar pe expoziţia de artă de exemplu - este văzută de mult mai multe persoane decât toate muzeele de artă cumulate într-un an în România. Doar la ediţia din 2017, când România a fost reprezentată de expoziţia Getei Brătescu, 632.000 de persoane au vizitat Bienala. (...) Este vorba de cea mai vizitată expoziţie românească. Punct. Să nu mai vorbim de expoziţiile de arhitectură, care la noi în ţară nici nu prea există", a spus Kim.

Arhitectul vorbeşte despre rigorile unei astfel de însărcinări, despre avantajele României de fi singura ţară care are în proprietate două spaţii de expunere la Bienala de la Veneţia, precum şi despre feedback-ul "foarte bun" pe care l-au avut prezenţele expoziţionale româneşti, graţie unui tip de "provocare şi invitaţie la interactivitate ce face ca publicul să se simtă implicat".


AGERPRES: Attila Kim, eşti Comisarul României la Bienala de Veneţia. Ce presupune această însărcinare?

Attila Kim: Aş putea să răspund la întrebarea asta în mai multe feluri. Din punct de vedere administrativ înseamnă un lucru, din punct de vedere tehnic, eu fiind arhitect, înseamnă total altceva. Cred că cel mai important lucru este însă emoţionalul, care mie mi se pare că este motorul atât în spatele atribuţiilor administrative, cât şi în spatele celor profesionale.

În 2015 am fost parte din echipa care a realizat expoziţia lui Adrian Ghenie. Eram arhitectul acelei ediţii, în cadrul căreia am realizat o renovare parţială a Pavilionului României. Legătura foarte puternică cu Bienala, respectiv cu Pavilionul României, dar şi cu Galeria Nouă din cadrul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, atunci s-a stabilit. Ulterior - aşa cum ştim, într-un an este Bienala de Arhitectură, în altul cea de Artă - urma în 2016 Bienala de Arhitectură şi am fost invitat să devin comisar, lucru de care m-am bucurat foarte tare pentru că, cu ocazia renovărilor din 2015, am reuşit să înţeleg exact care sunt problemele Pavilionului României, care este, de la bun început, de când s-a construit, proprietatea statului român. Este un lucru foarte important de subliniat, pentru că în parcul tradiţional al Bienalei de la Veneţia, Giardini della Biennale, nu toate ţările au pavilionul propriu. Sunt doar 32 de pavilioane, pe când participarea, în zilele noastre, a ajuns la în jur de 90 de ţări la fiecare ediţie. Dar, în această zonă, cea mai istorică şi importantă a Bienalei de la Veneţia, unul dintre cele 32 de pavilioane aparţine României. Şi asta datorită eforturilor lui Nicolae Iorga.

Pavilionul României, care a trecut prin mai multe faze de-a lungul secolului al XX-lea, din '38 încoace, totuşi nu a trecut prin foarte multe renovări. Şi atunci, văzând exact care sunt problemele, în 2016, când am fost invitat să preiau funcţia comisar, m-am bucurat foarte mult, pentru că simţeam că, dacă în postura administrativă este o persoană care cunoaşte exact care sunt problemele pavilionului, sunt şanse mult mai bune de a salva această clădire, care, să nu uităm totuşi, găzduieşte o expoziţie care - dacă ne concentrăm doar pe expoziţia de artă de exemplu - este văzută de mult mai multe persoane decât toate muzeele de artă cumulate într-un an în România. Doar la ediţia din 2017, când România a fost reprezentată de expoziţia Getei Brătescu, 632.000 de persoane au vizitat Bienala. Şi totuşi, noi aveam această prezenţă extrem de importantă, cu expoziţii foarte bune, într-un spaţiu care are foarte mare nevoie de ajutor. Şi atunci, mi-am găsit şi motorul tehnic, din postura mea de arhitect, să mobilizez pe toţi cei implicaţi pentru a salva şi renova această clădire şi de a face pe toată lumea să înţeleagă că este vorba de cea mai vizitată expoziţie românească. Punct. Să nu mai vorbim de expoziţiile de arhitectură, care la noi în ţară nici nu prea există.

AGERPRES: România prezintă expoziţia în două spaţii distincte. Există dificultăţi sau avantaje care rezultă din această particularitate românească, să-i spunem aşa?

Attila Kim: Este un avantaj foarte mare. Mie mi se pare că această colaborare interinstituţională între Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, respectiv Institutul Cultural Român, aduce un plus foarte mare, atât în modul de organizare, cât şi în cel de desfăşurare.

România a ajuns singura ţară - au mai existat şi alte ţări - care în timpul Bienalei are două locaţii simultane. În 2016 a fost schimbat regulamentul de către organizatorii Bienalei de la Veneţia, Fundaţia Bienalei. În noul regulament se stipulează că o ţară poate să fie prezentă în programul oficial cu o singură expoziţie, chiar dacă expoziţia respectivă se desfăşoară în mai multe locaţii, cu condiţia ca, pe lângă Pavilionul Naţional, cealaltă locaţie să aparţină unui institut cultural al ţării respective. Deci, prin deducţie, am ajuns printre foarte puţinele state care, oricum, au un institut cultural în Veneţia, dar, de fapt, şi ţările care ar putea să facă acest lucru nu îl fac. În plus, este un avantaj foarte mare şi datorită poziţionării acestei galerii. Trecând peste tot ajutorul care vine din partea ICR şi a colegilor care lucrează în Veneţia, ajutor care vine în timpul implementării proiectului, totuşi eu cred că avantajul cel mai mare îl reprezintă această poziţionare a Noii Galerii, respectiv a ICR, pe Strada Nouă, care este una dintre cele mai circulate străzi pietonale din Veneţia de către turişti. Noi avem avem acest avanpost într-o zonă foarte circulată, foarte publică, care prezintă o parte din expoziţie şi (...) poate să trimită publicul, care, de foarte multe ori, află pentru prima oară despre Bienala de la Veneţia, în Giardini della Biennale. Mă rog, este deja un pic exagerat să spun acest lucru, dar există foarte mulţi turişti care nu vin în special să viziteze Bienala şi pentru ei este o surpriză plăcută. Şi asta este o parte a expoziţiei care se poate vizita şi gratuit (expunerea din Noua Galerie - n.r.). E iarăşi un avantaj foarte mare, pentru că zonele istorice ale Bienalei, Arsenale, respectiv Giardini della Biennale, unde este şi pavilionul românesc, se pot vizita doar cu bilet.

Deci eu văd multiple avantaje, atât în colaborare, cât şi, efectiv, în împărţirea expoziţiei în două spaţii diferite. Evident, de când s-a schimbat regulamentul Bienalei, în 2016, şi trebuie să fie aceeaşi expoziţie, asta ridică o problemă mare în modul în care expoziţia este împărţită de către curator, astfel încât să nu avem impresia că expoziţia principală este în Pavilion şi este una secundară în cadrul Noii Galerii. Asta era una dintre temerile ICR, de altfel, pe care începând din 2016 şi până acum, am încercat s-o risipim. Asta şi datorită faptului că în juriu este mereu un reprezentant al ICR şi ei, într-adevăr, pun un accent foarte mare pe conţinutul care intră în Galerie. E o sarcină destul de dificilă de a găsi exact balansul între Pavilion, care are o anumită dimensiune şi monumentalitate, şi, respectiv, Galeria Nouă, care este de dimensiuni mai reduse, dar are avantajul poziţiei fizice în oraş.

AGERPRES: Afirmai cândva că Bienala de la Veneţia este cel mai important eveniment de diplomaţie culturală a României. Putem vorbi de un mesaj pe care România îl duce la Veneţia, dat fiind faptul că în fiecare an există o temă generală?

Attila Kim: Evident. Mie mi se pare că, pe când ani de zile în diplomaţia care nu era diplomaţie politică, ci un alt tip de comunicare pozitivă cu restul lumii, ne sprijineam extrem de mult pe sport, în ultimul deceniu şi poate şi mai mult, din domeniul cultural avem din ce în ce mai multe evenimente sau expoziţii, filme, interpreţi care au devenit ambasadorii României, care, într-un fel, formează o altfel de imagine a României. Cred că expoziţiile de la Veneţia, atât cele de artă, cât şi cele de arhitectură, trimit un semnal foarte bun despre noi. Evident, vorbim despre două manifestări total diferite - Bienala de Artă, unde accentul este pus pe artişti care în mare măsură sunt deja cunoscuţi pe plan internaţional, expoziţia din Pavilionul României subliniind doar această valoare şi trimiţând un mesaj către scena internaţională că ţara susţine aceşti artişti, chiar dacă unii dintre ei nu mai locuiesc în România, dar suntem mândri că ei se declară români şi ei doresc să facă parte şi să reprezinte România, pe când pe partea Bienalei de Arhitectură, de cele ai multe ori avem de-a face cu instalaţii concepute special pentru tema lansată, nefiind vorba de arhitecţi cunoscuţi pe plan internaţional. În schimb, Pavilionul României reuşeşte mereu să surprindă prin dinamism, printr-o efervescenţă pe care o propune. În momentul în care ne uitam la lucrările care au participat în concursurile de la ediţiile trecute, am observat un patent care duce spre a ieşi din tiparul ăsta al expoziţiilor foarte statice, prin nişte instalaţii care să fie interactive şi prin acea interacţiune să afli informaţii despre mediul arhitectural românesc sau, pur şi simplu, despre mediul mult mai larg, mediul social românesc. Aici mă gândesc la ultima ediţie, unde tema proiectului câştigător a fost despre aceste spaţii cumva ale nimănui din spatele blocurilor. Asta nu ridica doar o problemă urbanistică, sau doar arhitecturală, ci şi una socială.

AGERPRES: Genericul sub care s-a desfăşurat această a 58-a ediţie a Bienalei a fost "May You Live in Interesting Times".
Care au fost rigorile ediţiei 2019 şi cu ce provocări te-ai confruntat?

Attila Kim: Tema Bienalei este o chestiune orientativă. Evident, noi dorim mereu să ne legăm de tema lansată de către curatorul ediţiei respective, în schimb tema aceasta vorbeşte despre un concept curatorial care este ilustrat, exprimat şi definit către expoziţia centrală, care este împărţită de obicei în două locaţii, în Giardini şi în Arsenale, unde curatorul ediţiei respective invită artişti, deci face o expoziţie de la zero, absolut independent de participările naţionale şi în care, de multe ori, sunt invitaţi şi artişti români, dar asta nu are absolut nici o legătură cu implicarea noastră.

AGERPRES: E bine de ştiut.

Attila Kim: Şi atunci, tema şi conceptul descriu acea expoziţie centrală. Şi este doar o invitaţie din partea curatorului, ca să existe un dialog între expoziţia centrală şi mesajul pe care-l trimite acea ediţie şi o raportare obiectivă sau subiectivă a ţării respective la acea temă. Dar dacă acel dialog nu există nici asta nu este o problemă. Nu este o chestiune impusă.

AGERPRES: Deci nu au existat provocări legate de această chestiune.

Attila Kim: Provocări sunt mereu. Noi mereu cerem ca în concurs să fie predate lucrări care îşi construiesc un mesaj curatorial exact pe tema lansată. Pentru că mie mi se pare foarte importantă această comunicare în cadrul fiecărei ediţii şi să nu existe o participare cumva paralelă cu expoziţia centrală. Din acest motiv, da, tema Bienalei joacă un rol foarte important în judecarea proiectului care va reprezenta ţara, cum răspunde la tema lansată. Dar, oricum, de obicei temele sunt atât de generoase încât răspunsul poate să fie interpretat în foarte multe feluri.

AGERPRES: I-am întrebat şi pe artişti. De ce acest titlu "Conversaţii neterminate asupra importanţei absenţei". De ce neterminate? Şi de ce asupra absenţei?

Attila Kim: La asta aş prefera să-l întrebi pe Cristian Nae, care este curatorul proiectului. Şi asta pentru că titlul expoziţiei nu este propus de către artişti, ci provine din conceptul curatorial şi pe baza conceptului respectiv au fost alese şi lucrările împreună cu artiştii.

AGERPRES: Un dialog cu artiştii intră în "atribuţiile" jobului tău? Ce te inspiră în munca ta în cadrul Bienalei?

Attila Kim: Sigur. În momentul în care alegi un proiect, o faci pe baza unui dosar, pe baza unor descrieri, nişte propuneri. De fapt, rolul cel mai important al comisarului din punct de vedere administrativ este să se asigure ca acel proiect să fie realizat potrivit - şi aici aş sublinia cuvântul "potrivit" - potrivit atât spaţiului, cât şi publicului de la Veneţia. Foarte mulţi artişti, evident, cunosc contextul Bienalei, în schimb poate nu cunosc suficient de bine constrângerile spaţiului arhitectural. Şi eu, având acest background de arhitectură de expoziţii, sunt un ghid bun pentru ei, fără a interveni în conceptul curatorial sau artistic, să-i ajut ca propunerea lor, într-un termen foarte scurt din păcate, să fie cât mai bine realizat în spaţiu. Deci, aici eu joc şi un rol de consultant pe partea de implementare, ceea ce mi se pare firesc pentru că, de fapt, prin definiţie, comisarul are responsabilitatea să se asigure ca expoziţia care reprezintă ţara la Bienală să fie (...) foarte bine realizată. Comisarul este însărcinat cu această responsabilitate de către Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, ICR şi, în cazul Bienalei de Arhitectură, de către Uniunea Arhitecţilor din România, ca ceea ce se întâmplă în Pavilion să reprezinte acest ambasador bun al ţării noastre. Şi atunci eu, vrând-nevrând, trebuie să lucrez cu curatorul împreună cu artiştii. Pentru că, în momentul în care este lansat concursul şi este prezentată tema, există foarte multe detalii tehnice pe care nu ai cum să le acoperi şi nu ai cum să ceri participanţilor ca în dosarul de concurs să le acopere.

Concursul presupune acum, aşa cum am hotărât eu în 2017, două faze. Prima este mai degrabă despre partea conceptuală şi trebuie să conţină şi o microabordare de fezabilitate a proiectului pe baza căreia noi alegem între trei şi cinci proiecte care sunt invitate pentru faza a doua a concursului. Aici trebuie să detalieze cât mai bine acel proiect. În această a doua fază, noi cerem foarte multe detalii tehnice, nu numai legate de construcţia expoziţiei, ci şi despre modul de derulare, despre partea grafică, conceptul editorial, strategie de comunicare. Apropo, ceea ce facem noi acum face parte tot din strategia de comunicare. Şi, să nu uităm, în momentul în care, la sfârşitul fazei a doua, primim şi pachetul acesta care este mult mai tehnic, atunci decidem care este proiectul care, în termenul dat, poate să livreze cel mai bun rezultat din toate punctele de vedere. Deci nu numai ca şi conţinut expoziţional, ci şi din punct de vedere al comunicării evenimentelor.

AGERPRES: Cu atâtea rigori, subiectivul este înlăturat...

Attila Kim: Altfel cum?

AGERPRES: Cum este să fii gazda proiectului câştigător, cum a fost în 2015 cu "Darwin's Room", semnat de pictorul Adrian Ghenie? Ai fost arhitectul acelei "întâmplări".

Attila Kim: Pentru mine, atunci - cum ziceam - a început această relaţie mai strânsă cu Bienala. Pictura lui Ghenie, cel puţin lucrările care erau incluse în acea expoziţie, se bazează foarte mult pe o istorie recentă, o istorie a secolului XX, o reinterpretare sau o revizualizare a unor personaje sau evenimente. Şi atunci, partea de arhitectură a plecat tot de aici. Pavilionul României, în momentul în care a fost construit, a fost un spaţiu în trei subspaţii. Un spaţiu principal în care intrai, de unde, în stânga şi în dreapta, erau două spaţii mai mici. Iar eu, folosind acelaşi instrumentar pe care îl are el (Adrian Ghenie - n.r.) în pictură, am încercat să fac o reinterpretare a pavilionului original în arhitectură. Eu nu am venit doar cu o împărţire simplă în trei spaţii a pavilionului, ci am propus această intervenţie, care, în mod asumat, era scenografică, în care am construit un tip de spaţiu muzeal ce n-a existat acolo niciodată, dar care, cumva, cita spaţiile Muzeului Academia de la Veneţia, muzeele clasice în care treci dintr-o sală în alta prin intermediul unor uşi centrate care prelungesc toată perspectiva. Deci, plecând de aici, plus modul în care a fost împărţit pavilionul, am creat acest şir de spaţii în care aveam, de exemplu spaţiul principal de expunere care era alb şi dacă treceam în spaţiul de lângă - e o chestiune foarte vizuală ceea ce încerc să descriu aici - tu, de fapt, ieşeai din capsula asta şi erai într-un fel de "no man's land" şi nu puteai să intri în următorul spaţiu, pentru că te aflai într-un spaţiu interstiţial, care nu aparţinea nici de sala din care ai ieşit şi încă nu era nici în sala în care urma să intri. Şi vedeai, ca o butaforie, pereţii, din exterior, ca într-o scenografie de film.

AGERPRES: Cum s-a plasat România în dialogul cu celelalte ţări expozante? Care a fost feedback-ul publicului şi mai ales al criticii?

Attila Kim: Eu văd, totuşi, expoziţia de anul acesta în şirul ultimelor ediţii. Şi atunci, mi se pare că România, cu această expoziţie, a reuşit să aducă, din nou, ceva foarte neaşteptat. Asta dacă ne gândim la ultimele patru ediţii, de exemplu. A fost Pavilionul făcut de Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, care era un pavilion gol, doar cu nişte performeri care interpretau lucrări de artă. Avea un fel de meniu, de unde alegeai o lucrare de artă celebră şi un grup de oameni îţi vizualizau acest lucru prin mişcare. Deci, era o chestiune total neaşteptată, să fie un performance în pavilion, care de fapt, prin mişcare, să-ţi prezinte o expoziţie vizuală.

După care a urmat, în 2015, când, totuşi, prezenţa digitală - proiecţii, filme - era foarte răspândită în toate pavilioanele naţionale şi în expoziţia centrală, noi am fost cu Adrian Ghenie, pictură. Şi era, aşa, o surpriză... Ok, pictură. Care pictură? Contemporană, dar totuşi tehnica este una clasică, expoziţia este una muzeală, într-un pavilion în care, cu doi ani mai devreme, s-a văzut un performance şi nici o lucrare expusă.

În 2017, a urmat Geta Brătescu, care, oricum, fiind încă în viaţă, întruchipa una din cele mai lungi cariere de artişti activi din secolul XXI. De altfel şi era o retrospectivă impresionantă care demonstra ce înseamnă să fii un artist care în fiecare epocă a reuşit să se relaţioneze contemporan la tot ce se întâmplă în jurul ei, fără să pice pradă unor manierisme, ci, chiar şi la 91 de ani, a găsit mediul în care să se exprime din punct de vedere artistic. Şi a fost impresionant, unu la mână - şi doi la mână, era pentru prima oară când în Pavilionul României era un "solo show" de artistă, lucru, care, de exemplu, dacă nu mă înşel, Austria îl propune anul acesta. A fost un lucru de care eu m-am bucurat foarte tare... Din nou, după artistul foarte tânăr, pictor de succes de milioane de euro din 2015, a venit artista cu o carieră de 60 de ani, încă activă.

Iar anul acesta, după lucrările foarte frumos detaliate ale Getei Brătescu, grupul de artişti care formează expoziţia din pavilion reprezintă, din nou, o surpriză şi o diferenţă foarte mare faţă de expoziţiile trecute, fiind vorba, în 2019, de artă conceptuală de foarte bună calitate, care, printr-un limbaj minimalist, pune într-o tensiune incredibil de puternică lucrările acestor artişti. Într-adevăr, intri în acel spaţiu şi simţi o tensiune neobişnuită. Este lucrul care surprinde cel mai tare publicul, mă rog, cel puţin publicul profesionist, care vine la fiecare ediţie şi noi - şi din discuţia cu ei şi din discuţia cu presa - simţim mereu această surpriză cu care am reuşit să participăm la ultimele ediţii.

Deci feedback-ul este foarte bun şi mi se pare că şi expoziţia este foarte bine închegată şi are acel tip de provocare şi invitaţie la interactivitate care face ca publicul să se simtă implicat. Lucru care este foarte important, adică să nu fii public privitor, ci public care participă sau care vrea să participe sau - chiar dacă nu participă fizic - să fie un public pe care să-l faci curios.

AGERPRES: Putem vorbi şi de politic atunci când ne referim la acest mare eveniment - Bienala de la Veneţia?

Attila Kim: Eu nu cred că ar trebui să fie o chestiune politică absolut deloc. În mod evident există o politică, dar nu politica în sensul cotidian, ci mai degrabă e vorba de politica culturală care ar trebui să se exprime cu ocazia Bienalei. Există teme politice, sau mai degrabă socio-politice, care sunt luate în vizor, începând de la fenomenul migraţiilor, până la probleme economice. În schimb, nici expoziţia centrală, nici expoziţiile naţionale nu sunt un vehicul pentru un mesaj politic şi nici nu ar trebui să fie.

AGERPRES: Ai semnat arhitectura expoziţiilor Romanian Design Week încă de la prima ediţie şi eşti, iată, ocupat peste cap cu Art Safari. Cum reuşeşti să te împarţi între toate? Mai găseşti timp pentru alte proiecte dragi ţie? Care ar fi acestea?

Attila Kim: Eu sunt foarte activ în arhitectură, lucru care nu se vede. Sunt foarte activ în cazul clădirilor culturale. De exemplu, după ce am făcut renovarea la Cinematograful Elvira Popescu în 2012, am ajuns printre puţinii care se ocupă de renovări de cinematografe şi de clădirii adresate filmului. În momentul de faţă lucrăm la renovarea Cinematografului Arta, unul dintre cele mai vechi din România, la Cluj. Lucrăm, împreună cu Astra Film, pentru realizarea sediului lor din Sibiu, care o să conţină şi săli de proiecţie şi unde vor fi şi nişte expoziţii pe tematica filmului, oraşului, relaţia documentarelor cu mediul social. De asemenea, unul dintre proiectele noastre principale îl reprezintă cel cu Fundaţia Plan B, din care care va rezulta primul muzeu de artă privată din România, care va fi la Cluj.

Pe lângă proiectele din zona culturală există şi interesul meu, mai special, pentru zona rezidenţială. Şi, mai mereu, este o casă în execuţie. Zic mai mereu, pentru că aşa s-a întâmplat. Casele noastre se construiesc foarte încet, de la patru ani în sus. Se lungesc foarte tare, nu din cauza noastră sau a beneficiarului, ci este un proces care aşa s-a întâmplat, pur şi simplu. Şi eu am şi câştigat de mai multe ori ultimele bienale cu proiecte la secţiunea Rezidenţial.

Şi având proiecte de arhitectură care ori durează foarte mult ori sunt proiecte foarte mari, care necesită foarte multă atenţie, pentru mine mereu arhitectura de expoziţie a fost acel sprint care ţi-aducea nu numai un rezultat mai palpabil într-un termen foarte scurt, ci, cumva, se bazează şi pe interesul meu propriu faţă de domeniul artelor vizuale şi a designului. Ca să poţi să lucrezi atât cu artiştii designeri, dar, mai ales, cu lucrările lor, fapt care mi se pare absolut palpitant, ce mi se pare foarte important este acest rol de legătură între concept curatorial, concept artistic şi spaţiu pe care îl îndeplinesc. Şi, de obicei, rolul arhitectului ar trebui să fie de a face astfel încât lucrarea artistului să fie perfect prezentată, conform conceptului curatorial într-un spaţiu dat, astfel încât vizitatorul să înţeleagă mesajul ambilor şi să poată să parcurgă o expoziţie pe care, în momentul în care o părăseşte, să nu o părăsească frustrat că nu a înţeles nimic, ci să simtă că s-a îmbogăţit cu experienţă sau cu nişte cunoştinţe. Şi, deşi rolul arhitectului în acest context ne-am imagina că ar trebui să fie unul invizibil, eu cred că rolul arhitectului este unul foarte important de ghidare, dar şi de negociere. Această negociere trebuie să existe şi datorită tuturor elementelor fixe care vin din spaţiu. Foarte mulţi, de obicei, ignoră puterea construcţiei în care este expoziţia. Eu, din contră, sunt de părere că spaţiul în care ne aflăm poate să ne devină aliat sau inamic. Şi atunci este nevoie de o înţelegere a acestui lucru şi este nevoie ca toate avantajele sau pericolele unui spaţiu să fie clar explicate şi dezbătute în partea asta de concepere a unei expoziţii, respectiv vizitatorii să aibă o experienţă cât mai globală şi mai rotundă în urma vizitării şi, într-adevăr, atunci expoziţia să devină o experienţă pozitivă, cultural vorbind.

AGERPRES: Deci, tot arhitectura.

Attila Kim: Da. Mie mi se pare că arhitecţii, nu numai în domeniul expoziţiilor, ci şi în multe alte ipostaze, în urbanism de pildă, îndeplinesc acest rol de mediator. Cred că arhitectul nu este pur şi simplu un om care trebuie să răspundă la nişte nevoi extrem de fixe, ci unul care face legătura între foarte multe domenii, facilitând comunicarea optimă între diverşi parametri. Eu chiar cred în puterea arhitectului de a vedea în ansamblu. Nu ridic aici arhitectul la un rang mai înalt, ci vreau să accentuez acest rol de mediator, pe lângă acela de a crea un obiect sau un ansamblu. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: George Onea, editor online: Adrian Dădârlat)