''Nu mă consider cu nimic special, nu am niciun fel de problemă, mie îmi place să-i spun provocare'', sunt convingerile care te lasă fără reacţie ale lui Arian Notreţu, un înotător de 14 ani care şi-a pierdut piciorul stâng, dar nu şi ambiţia, şi care are un obiectiv participarea la Jocurile Paralimpice de la Tokyo din 2020.
 

La 14 ani e triplu campion mondial la înot la o categorie superioară de vârstă şi munceşte zi de zi pentru visul său.

"Am început să fac înot la recomandarea unui doctor, care mi-a spus că e nevoie de asta deoarece coloana mea era foarte sensibilă imediat după accident şi exista riscul să se creeze anumite deformări. Şi aşa am ajuns la înot şi a început să-mi placă. Am ajuns apoi să fac acest lucru din plăcere. Cele mai mari performanţe ale mele de până acum sunt medaliile de aur la Campionatul Mondial de tineret şi vreau să ajung la Tokyo. Acesta este principalul meu obiectiv de anul acesta. Şi vreau să ajung cât mai sus. Eu sper să mă calific. Mie îmi plac foarte mult probele de 100 de metri spate şi 400 de metri liber. Consider că 100 de metri spate este stilul de înot care mă defineşte. Deocamdată îmi doresc să ajung la Jocurile Paralimpice, pentru că ar însemna enorm pentru mine, mai ales că practic înotul de doar 3 ani. E o performanţă să ajungi acolo şi după foarte mulţi ani de înot, nu neapărat să câştigi o medalie. Aia ar fi un bonus", a povestit Arian pentru AGERPRES.
 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

În urmă cu trei ani şi jumătate un accident stupid pe un teren de rugby, urmat de complicaţii medicale, i-au forţat pe medici să recurgă la amputarea piciorului stâng. Arian vorbeşte deschis despre episodul care i-a schimbat viaţa şi consideră că aceasta este adevărata sa provocare: "Eram la un meci de rugby, un adversar a sărit la minge, eu la fel, şi a aterizat pe piciorul meu. De acolo au apărut şi nişte complicaţii şi singura soluţie a rămas amputarea. Nu mi-a fost greu să trec peste perioada aia pentru că ştiam că nu sunt nici primul, nici ultimul, din păcate, căruia i se întâmplă acest lucru şi am decis că nu este un capăt de viaţă şi că trebuie să continui. Nu am avut niciun moment de stop, de regret. Nu mă consider cu nimic special, trebuie să fiu tratat la fel. Ce mă defineşte este ambiţia, nu am niciun fel de problemă. E o problemă între ghilimele, mie îmi place să-i spun provocare".

Şi tatăl său spune că Arian a fost mai tare după accident, că nu a clacat şi că i-a determinat pe ceilalţi membri ai familiei să-l trateze ca şi până atunci.
 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

"Aşa a fost să fie. Nu cred că a fost vorba de o eroare medicală, ceea ce este clar este că s-a întâmplat din cauza unei lovituri la rugby. Aşa e soarta lui, cum altuia îi este scris să ajungă pe stradă, aşa a zis Dumnezeu să fie el remarcat. În orice caz, cel mai mare noroc pe care l-am avut noi, având în vedere situaţia în sine, a fost chiar el. Pentru că el ne-a susţinut şi ne-a motivat cu puterea lui, pe care mulţi am fi vrut să o avem. El a fost cel care ne-a împins, inclusiv cu activitatea asta, ne-a scos din situaţia în care eram. Nu a clacat el şi nu aveam voie să clacăm nici noi. Oriunde te întorceai îl ştiai cum era, că îl alergai în curte şi aşa mai departe. Spre exemplu, când avea ambele picioare se suia sus pe garaj şi după accident la fel, s-a suit pe garaj, nu i-a spus nimeni nimic. În plus am avut şi o inspiraţie, ca să spun aşa, nu l-am menajat, nu l-am considerat ca având o dizabilitate. Îmi era foarte greu, dar îl puneam să facă lucruri fireşti. Nu l-am tratat ca pe o persoană cu probleme", afirmă Cristian Notreţu.

În ceea ce îl priveşte pe antrenorul său, Daniel Nistoroiu, acesta îl tratează pe Arian ca pe oricare alt copil din grupă, ceea ce l-a făcut să scadă timpii de concurs, să-i ajungă şi uneori chiar să-şi întreacă colegii fără dizabilităţi.

"E mult mai ambiţios decât un copil care nu are o dizabilitate. Vă daţi seama, el în trei ani i-a ajuns pe unii care fac sportul ăsta pe 7-8 ani. Arian are o ambiţie nemaiîntâlnită, el a ajuns să aibă timpii ăştia, să facă performanţă, tocmai datorită ambiţiei. Face absolut orice îi spun. E foarte competitiv şi serios. Se antrenează de două ori pe zi, vrea întotdeauna să se autodepăşească. Şi faptul că se antrenează alături de copii ‘normali' ca să zic aşa, fără deficienţe, îl ajută foarte mult, pentru că el vrea să aibă timpii lor şi trage tare. Asta l-a ajutat foarte mult. Eu îi bag în aceeaşi oală pe toţi, trebuie să se adapteze. Eu nu îl consider sportiv cu dizabilităţi, de asta el a crescut mult, a scăzut timpii, pentru că el a încercat să fie normal, şi-a dezvoltat muşchii ca un copil normal. Dar a lucrat dublu faţă de unul care nu are nimic", spune Nistoroiu.
 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Referitor la participarea la Jocurile Paralimpice, antrenorul are încredere că Arian va reuşi să obţină baremurile de calificare, chiar dacă are doar 14 ani: "Are criterii de calificare, are mai multe şanse şi eu cred că va reuşi să se califice. În cazul în care nu se califică, pentru că e foarte mic ca vârstă, încercăm un wild-card. L-ar ajuta foarte mult o participare la Jocurile Paralimpice. Ar veni mai motivat, vă daţi seama. E triplu campion mondial de tineret, anul trecut. Şi acolo a concurat cu copii mai mari ca el, el era la juniori. El este dezavantajat, pentru că îi lipseşte bătaia de picioare şi frecvenţa braţelor. Pentru că practic el dă doar dintr-un picior. La crawl merge, pe probe lungi merge, dar la bras, spre exemplu, el trage doar din braţe, pentru că un picior nu are şi celălalt nu-şi face treaba cum trebuie. La bras, 70 la sută sunt picioarele, braţele contează doar 30 la sută. La fluture, la fel, trebuie să aibă bătaia mare de picioare, să se ridice din apă. Merge mai mult pe spate şi pe crawl. Are şi mixt, dar e mai bun la astea două".

Arian a încercat mai multe sporturi înainte de accidentul care a dus la pierderea piciorului, dar adevărata pasiune a cunoscut-o cu doar 3 ani în urmă, înotul, iar faptul că se antrenează alături de copii fără dizabilităţi îl ajută foarte mult.
 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

"Eu sunt legitimat la clubul Lamont din Cluj, unde am sprijinul unor oameni foarte bine intenţionaţi, şi îi mulţumesc doamnei Sally Lamont pentru că m-a ajutat încă de la început şi antrenorului meu, Daniel Nistoroiu, care a fost cu mine încă de când am intrat în apă. Mă ajută enorm faptul că mă antrenez alături de copii fără dizabilităţi, deoarece mă motivez şi realizez că sunt aproape de nivelul lor, iar asta îmi dă putere şi ambiţie să îi întrec. Pentru mine a ajuns să fie un stil de viaţă, mi-am făcut în aceşti ani programul astfel încât să fiu bine şi cu şcoala şi cu antrenamentele. Pot spune că m-am obişnuit şi nu ştiu dacă m-aş putea opri. La un moment dat a fost puţin dificil, dar acum m-am obişnuit şi este totul OK. Mie nu mi-a plăcut niciodată să stau într-un loc, nu aş putea să stau o zi întreagă în casă, fără să ies pe afară, să fac ceva. Adică, decât să stau la calculator, mai bine o oră de înot", spune Arian.

Îl are ca idol pe nimeni altul decât Michael Phelps, multiplu campion olimpic şi mondial, un adevărat simbol al nataţiei, dar este mândru şi de performanţele românilor Simona Halep sau Robert Glinţă: "Foarte mulţi oameni au reuşit în sport. Sincer până acum am ţintit cât mai sus şi asta înseamnă Michael Phelps, înotătorul. Dar îi apreciez foarte mult şi pe sportivii noştri, Robert Glinţă, care a demonstrat că poate face foarte multe lucruri, Simona Halep, care a ajuns numărul 1, nişte lucruri pe care nici nu le poţi descrie, este cu totul şi cu totul special. Pentru asta îţi trebuie foarte multă ambiţie, dorinţă şi perseverenţă. Mie îmi place să spun că le am pe toate, deşi poate nu este aşa, dar până acum această gândire a dat rezultate".

Arian are pentru 2019 două noi provocări, calificarea la Jocurile Paralimpice şi admiterea la Liceul cu profil sportiv ''Anghel Saligny'', unde deja a trecut proba sportivă cu media 10. Sunt alte două noi provocări pe care este capabil să le depăşească, după ce demonstrat că poate transforma dizabilitatea în abilitatea de a reuşi. Lupta sa zilnică de a arăta că nu e cu nimic diferit faţă de alţi copii îl transformă într-un adevărat campion pentru care niciun obstacol nu poate fi greu de trecut.
AGERPRES (A,V-autor: Adrian Ţone, editor: Mihai Ţenea, imagine: Cătălin Soci, redactor video: Marilena Gheorghiță, grafician: Traia Arsenescu, editor online: Gabriela Badea) 

* Mai multe fotografii AICI

Citiţi şi:

* #ziuacopilului REPORTAJ Alexandru Coman, puştiul minune al tenisului european care vrea să intre în istorie

* #ziuacopilului Triatlon: Andreea Iordache, de la ''recordul'' din prima zi de viaţă, la prestigiul pe care vrea să-l aducă României 

* #ziuacopilului INTERVIU Mihai Covaliu: Rolul principal în practicarea sportului de către copii îl au părinţii - VIDEO 

* #ziuacopilului REPORTAJ Familia, principalul sponsor al viitorilor campioni români 

* #ziuacopilului INTERVIU Bogdan Matei - Copilul trebuie să povestească şi despre educaţie fizică, nu numai despre română şi matematică

* #ziuacopilului REPORTAJ Urzeala săbiilor - Vlad şi Mihai Covaliu, en garde pentru o nouă medalie olimpică în familie - VIDEO