Paris - Trimisul special al AGERPRES, Adrian Ţone, transmite: Dacă toată lumea care se află sub pământ, în tunelurile de mii de kilometri, săpate pentru metrou şi tren, ar ieşi la suprafaţă în acelaşi timp, Parisul ar fi pur şi simplu sufocat.

La aer, capitala Franţei pare goală. Sau aproape goală, comparativ cu perioadele de vară ale altor ani, în care vacanţele aduc în Oraşul Luminii cea mai mare parte a hoardelor de turişti, care numără anual peste 17 milioane de suflete.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

În plus, acum, pentru că s-au gândit că va fi bulibăşeală cu organizarea JO 2024, mulţi parizieni au ales să plece ei în concediu. Oraşul lor, cu farmecul Senei, cu liniştea grădinilor interminabile, cu măreţia lui sufocantă, avea să devină, conform aşteptărilor lor, un infern de unde trebuia neapărat să scapi. În plus, nu e deloc confortabil ca la tot pasul să dai nas în nas cu poliţia, jandarmeria, poliţia naţională, poliţia locală, poliţia călare sau cu soldaţi aflaţi în stare de asediu, cu degetul pe trăgaciul puştii.

"Eu vă spun clar, am trăit aici mulţi ani, ăştia pe care îi vedeţi pe stradă nu sunt parizieni. Majoritatea sunt veniţi pentru Jocuri. În plus, acum Parisul este foarte curat, nu mai e cum îl ştiam eu", ne spune Claudia, o româncă stabilită în Sudul Franţei. A venit la capitală cu fiica ei de 14 ani să vadă "campionii României la canotaj". "Eu am întâlnit-o pe Simona Radiş acum câţiva ani şi când am văzut-o am zis: 'fata mea va face acelaşi sport'. Şi fata mea face acum canotaj, deşi atunci nici nu ştiam ce sport face Simona", povesteşte românca.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

O zi obişnuită la Jocurile Olimpice arată cam aşa: dimineaţa, canotaj la Vaires-sur-Marne, aflată la aproximativ 40 de km de Satul Olimpic, apoi, la prânz, trebuie să ajungi la box, la Nord Arena, situată, "biensur", în nordul oraşului, aproape de Aeroportul Charles de Gaulle, iar seara, o nimica toată, ajungi la înot, la Paris La Defense Arena, în colţul opus.

Parisul cred că e oraşul, cel puţin din Europa, care cred că are cel mai bine pus la punct sistem de transport urban şi extraurban. Galerii peste galerii, centrul oraşului parcă ar fi practic săpat de o colonie de cârtiţe.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

Şi cu toate astea, sunt anumite destinaţii în care nu ai dori nici duşmanilor să ajungă. Aşa cum este Nord Arena, care a găzduit boxul. RER B, care leagă centrul oraşului de aeroport, este un calvar. Iar experienţa trăită pentru 6 minute de box ale Lăcrămioarei Perijoc, ca spectator neobişnuit cu sistemul de punctaj care pleacă nedumerit, este una pe care nu ai vrea să o repeţi. Să călătoreşti o oră, în picioare, cu alte zeci de suflete lipite la propriu de tine, încât deveniţi astfel acelaşi suflet, mai puţin pereche, la aproximativ 50 de grade Celsius şi fără aer, indiferent cât de fierbinte ar fi fost, e tot ceea ce ai fi putut să îţi doreşti în viaţă. La întoarcere, după cele 6 minute de sport, trăite cu 2 kg mai uşor din cauza deshidratării, repeţi experienţa mirobolantă. Bonjour, Paris!

Dacă e să calculezi kilometrii de garduri despărţitoare montate în Paris, probabil că ai ajunge la concluzia că ar fi mai lesne să ocoleşti Pământul. Ai gard când ieşi de la metrou, unde ai intrat după ce ai ocolit cel puţin jumătate de kilometru de... gard, mergi apoi 500 de metri până la traversare, ca să o iei pe partea cealaltă a străzii unde este accesul la una dintre cele 19 arene din Paris şi împrejurimi, unde se desfăşoară competiţiile. Bineînţeles, pe lângă un gard.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

Ajungi la arena dorită. În sfârşit. Mmm, nu. De fapt, ai ajuns, o vezi, e după gardul înalt de doi metri care merge şi la stânga şi la dreapta. Întrebi unul dintre miile de voluntari care sunt plantaţi în jurul fiecărei arene. De fapt, nu apuci să întrebi, pentru că eşti luat în primire: "Bonjur, musiu, silvuple a la goş". "Bonjur, schiuze moa, ai uant to gou tu dă media tribiun", încerci să parezi, lăsându-l să înţeleagă faptul că din limba lui Moliere îţi aduci aminte doar cuvintele profesoarei din şcoala primară, care intra în clasă şi, după salutul de rigoare, spunea: "Aseievu!". Iar răspunsul venea într-un cor: "Nunuzaseion".

Pufăie, îşi dă ochii peste cap, scoate o hartă. "Unde o fi media tribiuna ăstuia" se citeşte pe chipul său. Mă rog, nu ai timp de pierdut, că pierzi competiţia, fugi într-o parte şi vezi pe un stâlp semnul roz cu accesul media. Dar e în sens invers. Bun. Ai tras lozul necâştigător. Te întorci, îi zâmbeşti amabil voluntarului pus acolo să ajute. Şi mergi, şi mergi, şi mergi, şi mergi. Poţi merge chiar pe mijlocul străzilor, pentru că arterele din jurul stadioanelor sau sălilor sunt închise. Şi mărginite, bineînţeles, pe fiecare trotuar, de către celebrele garduri, şi păzite la fiecare 50 de metri de poliţişti sau soldaţi cu armele în braţe.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

Parcă se vede o intrare. Uff, ce bine. Ajung. Aaa, nu, asta e intrarea spectatorilor. Puteai să îţi dai seama şi singur după kilometrul de oameni care stau încolonaţi pe lângă gard, unii vopsiţi pe faţă, alţii cu pălării de soare, alţii cu copiii din dotare. Cert e că sunt mulţi, foarte mulţi.

Francezii au vândut aproape 9,5 milioane de bilete la competiţiile sportive. Lume puhoi să vadă sport. Iubirea asta pentru sport trebuie să se cultive cumva, probabil în zeci şi zeci de ani. Chiar aş fi curios câţi români s-ar duce la o competiţie de canotaj de la JO organizată la Snagov, "parezamplă", că baza de pe lacul Colentina ar fi în renovare. Care bază de pe Colentina? Ah, nu, vorbeam aşa, ipotetic, dacă ar putea exista o bază olimpică de canotaj în ţara care s-a clasat pe a treia poziţia la acest sport, la Paris 2024.

Să revenim însă la drumul către "media tribiun", pentru că epopeea continuă. Depăşeşti cârdul de spectatori care aşteaptă cuminţei să intre la spectacolul sportiv, dai de intrarea oficialilor, şi nu faci parte din familia olimpică. E următoarea intrare "musiu". "Senchiu, madmoazel". Alţii 300 de metri, nu e mare lucru. Ai deja, de dimineaţă până la prânz, undeva la 15.000 de paşi. Şi doar ai mers cu mijloacele de transport în comun. Ai schimbat două metrouri şi un RER, nu pe jos. Treci prin filtru de securitate, ca la aeroport. Unii gardieni îţi cer să scoţi cureaua, alţii te pun să bei din sticla de apă din ghiozdan, ca să se asigure că nu e altceva.

Foto: (c) Adrian Ţone / AGERPRES

Bun, ca să nu o mai lungim, de la metrou, până la poarta de acces au trecut 20 de minute, cel puţin şi undeva la 1 km. Kilometru care îşi găseşte un frăţior şi în interiorul bazei, după gardul înalt de 2 metri, până la tribuna media.

Am calculat. Într-o zi plină ochi, cu trei competiţii, să zicem, transportul îţi mănâncă undeva la trei ore, cu noroc, iar kilometrii parcurşi depăşesc distanţa unui semimaraton.

Ceea ce şi-au dorit francezii de la "cea mai spectaculoasă ediţie a Jocurilor Olimpice", care să fie şi ieftină şi devreme acasă, şi lipsită de evenimente nedorite, au obţinut. Organizarea evenimentelor sportive este ireproşabilă, poate cu mici scăpări legate de instruirea voluntarilor şi angajaţilor, iar competiţia nu poate fi decât o bucurie a ochiului dacă te uiţi la triatlon de pe Pont Alexandre III, la scrimă din Grand Palais, la baschet 3x3 în Place De La Concorde sau la volei pe plajă, lângă Turnul Eiffel.

Însă, per ansamblu, Jocurile Olimpice de la Paris, cu megaconstrucţiile temporare care găzduiesc întrecerile, seamănă izbitor cu un furnicar uriaş, din tablou nelipsind nici sistemul megalomanic de transport, cel care ne transformă pe toţi în participanţi la Jocurile cârtiţelor.
AGERPRES (A, AS-editor: Mihai Ţenea, editor online: Adrian Dădârlat)