Satul Ireşti din comuna Vidra era cunoscut în vremurile de demult pentru meşterii săi olari care produceau ceramica ce purta numele satului, "ceramica de Ireşti". Astăzi, un singur meşter olar duce mai departe tradiţia satului a cărui îndeletnicire de bază a fost olăritul.

"Înainte, olăritul era o meserie din care trăiau majoritatea locuitorilor din Ireşti. Lutul se căra cu căruţele, fiecare familie avea modelele ei specifice, pe care le făcea în taină, încercând de fiecare dată să vină cu ceva nou faţă de vecini. Succesul vânzărilor depindea foarte mult şi de acest lucru. În timp, tradiţia s-a pierdut. Ceramica nu a mai avut căutare, oamenii au îmbătrânit, tineretul nu a vrut să mai practice meseria. Eu am desprins această meserie de mic copil, tatăl meu fiind la rândul lui olar. De fapt, întreaga familie era implicată în acest proces", a povestit, pentru AGERPRES, meşterul olar Dorel Fecioraş.

Foto: (c) Dana Lepadatu/AGERPRES

Deşi s-a ocupat mult timp cu apicultura, în ultimii ani Dorel Fecioraş s-a apropiat de meşteşugul pe care l-a învăţat în copilărie şi s-a reapucat de olărit.

"Meşteşugul nu e foarte simplu. Necesită multă îndemânare şi răbdare. Mai ales pentru a pregăti lutul, pe care îl căutăm pe malul Putnei, chiar şi kilometri întregi, îl călcăm foarte bine cu picioarele, îl lucrăm până ajunge ca plastelina şi se poate folosi. Nu orice tip de lut e bun. Dar şi acesta este un secret care se învaţă în timp, cum să alegi lutul cel mai bun, să nu fie prea nisipos, să nu crape la soare, în cuptor şi aşa mai departe. Uneori se fac chiar şi zeci de încercări. După care se trece la modelarea lutului, în funcţie de ceea ce vrem să facem şi de măsura a ceea ce vrem să facem. Lutul se aşază pe roată şi se modelează. Trebuie să intuieşti presiunea pe care o pui asupra lutului ca să ia forma pe care ţi-o doreşti. Prea multă presiune asupra lutului şi nu ne mai iese forma. Mie îmi ia de la câteva minute pentru o lucrare mai simplă, până la câteva zeci de minute, în funcţie de cât de complicat e modelul. Obiectul ce iese din roata olarului se pune la uscat, după care se dă cu plumb râşnit la o moară specială şi se bagă la cuptor, ca să-l ardem. La final, se smălţuieşte. Nu lucrez pentru a vinde produsele, ci pentru a le arăta mai ales copiilor această tehnică străveche. Iar lor le place, ceea ce pe mine mă bucură nespus. Dacă o să vă uitaţi într-o expoziţie de arte tradiţionale, poate că pe cei mai mulţi copii îi veţi regăsi în jurul roţii olarului", a fost de părere Fecioraş.

Foto: (c) Dana Lepadatu/AGERPRES

Reprezentanţii Muzeului Vrancei din Focşani şi-au propus să nu piardă această ultimă oportunitate de a reînvia un meşteşug antic şi încearcă să promoveze olăritul în rândul tinerei generaţii.

"Olăritul s-a născut odată cu civilizaţia. La noi, în zona Ireşti, pentru că aici exista resursa naturală, un anumit tip de mâl şi argilă. E un mixaj special, cu un anumit tip de apă. Ireştiul a fost zona ideală pentru această meserie. Până în secolul XX, tot satul trăia din olărit. Dar, odată cu apariţia petrolului, producerea materialelor din plastic a ucis olăritul şi inclusiv meşterii olari. Astăzi, în Vrancea, mai există un singur olar care încearcă să păstreze tradiţia şi pe care noi încercăm să îl integrăm în circuitul cultural şi să-l aducem mai aproape de muzeu. Vrem astfel să permanentizăm această îndeletnicire aparent dispărută, dar nu uitată. Cu ajutorul meşterului olar de la Ireşti, am organizat şi o şcoală de vară de olărit, care a avut foarte mare căutare. Avem posibilitatea să le oferim părinţilor şi mai ales copiilor o mostră de artă tradiţională care a contribuit la civilizarea spaţiului Carpaţilor de curbură. Pentru că în acest moment, omul se întoarce la meserii tradiţionale", a declarat, pentru AGERPRES, managerul Muzeului Vrancei, Valentin Muscă. AGERPRES / (A - autor: Dana Lepădatu, editor: Antonia Niţă, editor online: Ada Vîlceanu)