SUA dispun de ''straturi'' de senzori care pot repera, urmări şi identifica lansările de rachete balistice, cum ar fi racheta rusă lansată joi asupra Ucrainei -, un sistem care datează din timpul Războiului Rece şi care a fost perfecţionat de-a lungul deceniilor într-o reţea globală extrem de bine pusă la punct, relatează vineri Reuters.

Şase sateliţi Lockheed Martin şi Northrop Grumman, cunoscuţi sub numele de SBIRS, de la denumirea "space-based infrared system", adică sistem spaţial cu infraroşu, stau pe orbită geostaţionară în jurul Pământului vânând aşa-numitele semnături sau amprente de lansare, conform Forţei Spaţiale din SUA, care îi operează.

Aceşti şase sateliţi - şi o reţea de sateliţi mai mici pe orbite inferioare - folosesc o varietate de senzori pentru a detecta lansarea unei rachete balistice oriunde pe planetă în câteva secunde, de la arme mici, nesofisticate, cum ar fi rachetele Scud, până la rachete balistice intercontinentale (aşa-numitele ICBM), a declarat William Alberque, membru invitat la Centrul Henry L. Stimson.

"Lucrurile pe care le poţi face cu video, plus IR (tehnologia cu infraroşu - n.r.), plus radare cu deschidere sintetică, plus radare de la sol... toate aceste lucruri se îmbină", a explicat Alberque. "Procesarea tuturor acestor date la viteză foarte mare înseamnă că avem capacitatea de a şti mai multe despre ceea ce este lansat decât oricând înainte", a adăugat el.

Motoarele rachetelor, de exemplu, produc diferite gaze de eşapament cu temperaturi diferite, în funcţie de combustibilul utilizat şi de alţi factori de proiectare. Aceste "amprente termice" ajută la identificarea rapidă a modelului de rachetă.

Senzorii de la sol includ radare masive de avertizare timpurie cu tehnologie în stare solidă în Statele Unite, Canada şi Regatul Unit. Împreună cu sateliţii, sistemul poate determina tipul rachetei, unghiul de lansare, azimutul, punctul cel mai înalt, viteza, dimensiunea şi punctul de aterizare, printre altele.

Pe lângă Space Force, sunt implicate multe alte organizaţii guvernamentale americane, inclusiv Agenţia Naţională de Informaţii Geospaţiale, Comandamentul Strategic al SUA şi Agenţia de Apărare Antirachetă. Comandamentele militare regionale pot fi, de asemenea, implicate.

Unele notificări de lansare pot fi automatizate, ca în cazul rachetelor mai mici, cu rază scurtă de acţiune, care nu reprezintă nicio ameninţare pentru SUA sau aliaţii lor. Alertele mai serioase pentru arme cu rază mai lungă de acţiune sau o ameninţare directă necesită analiză umană şi proceduri de luare a deciziilor.

În cazul atacului cu rachetă efectuat de Rusia asupra oraşului ucrainean Dnipro nu a existat nicio îngrijorare cu privire la un atac nuclear, deoarece nu existau semne că focoasele nucleare ar fi fost mutate sau erau pregătite alte forţe şi nici nu existau date despre implicarea celui de-al 12- lea directorat principal al Ministerului Apărării din Rusia, care controlează armamentul nuclear, a explicat Alberque.

Acesta "ar fi o 'amprentă' uriaşă pentru o potenţială utilizare", a spus el, referindu-se la armele nucleare.

Sistemele de avertizare timpurie, ca concept, au apărut în anii 1950, mai întâi pentru a identifica formaţiunile de bombardiere, şi s-au extins ulterior pentru a detecta rachete. Primele sisteme au folosit radare enorme de la sol pentru a identifica rachete care treceau linia orizontului şi au fost legate de sisteme defensive care includeau adesea interceptoare cu focos nuclear.

Space Force derulează în prezent un program de aproape 15 miliarde de dolari pentru sateliţi mai avansaţi de avertizare timpurie, denumit Next Generation Overhead Persistent Infrared (Next-Gen OPIR). Sistemul va include sateliţi geostaţionari, dintre care primul este programat pentru livrare în 2025, şi sateliţi cu orbită polară programaţi pentru lansare în 2028. AGERPRES/(AS - autor: Gabriela Ionescu, editor online: Gabriela Badea)