La 20 noiembrie 1945 se deschidea la Nürnberg cel mai mare proces din istorie, în cursul căruia 21 dintre cei mai înalţi oficiali ai regimului nazist, între care şi succesorul desemnat al lui Hitler, Hermann Goering, au fost nevoiţi pentru prima dată să dea socoteală pentru crimele lor în faţa justiţiei internaţionale, relatează AFP.

Puterile aliate analizau încă din 1943 ce ar trebui să se întâmple cu criminalii de război germani. Chiar înainte de capitulare, era decis principiul unui proces fără precedent, în faţa unui tribunal internaţional şi deschis publicului.

La doar şase luni după sfârşitul ostilităţilor, procurorii, care proveneau din cele patru puteri aliate, la fel ca judecătorii, adunaseră 300.000 de mărturii şi circa 6.600 de dovezi incriminatorii, susţinute de 42 de volume de arhive.

Procesul se ţinea într-un oraş în ruine, dar al cărui palat de justiţie, conectat cu o închisoare, era încă în picioare. Nürnberg, fost oraş imperial, era în primul rând oraşul simbol al nazismului, unde Hitler îşi ţinea marile sale adunări şi unde au fost promulgate în 1935 legile sale antievreieşti.

La ora 10 dimineaţa în data de 20 noiembrie 1945, se deschidea procesul în sala de audieri 600 a tribunalului, în prezenţa a sute de jurnalişti. "Adevăratul reclamant este civilizaţia", declara procurorul american Robert Jackson.

În banca acuzaţilor se aflau cei mai înalţi demnitari nazişti încă în viaţă după sinuciderile lui Adolf Hitler, Joseph Goebbels şi Heinrich Himmler.

Hermann Goering, fost număr doi al regimului, era alături de Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, Alfred Rosenberg, ideologul partidului, Fritz Sauckel, responsabilul cu munca forţată, sau Joachim von Ribbentrop, ministru al afacerilor externe.

Inculpaţii trebuiau să răspundă la capete de acuzare precum complot, crime de război, crime contra păcii şi, pentru prima dată în istorie, crime împotriva umanităţii.

Acestea sunt definite ca "asasinat, exterminare, reducere la sclavie, deportare şi orice act inuman comis împotriva populaţiei civile, înaintea sau în timpul războiului, sau persecuţii din motive politice, rasiale sau religioase". Noţiunea de genocid va fi recunoscută în dreptul internaţional abia în 1948.

Toţi acuzaţii au pledat 'nicht schuldig' ('nevinovat'), însă proiectarea unui film turnat de aliaţii occidentali în lagăre au dat rapid o altă dimensiune procesului.

Verdictul a venit la 1 octombrie 1946: 12 condamnări la moarte (între care una în contumacie, pentru Martin Bormann, secretarul lui Hitler a cărui moarte nu era cunoscută încă), trei condamnări la închisoare pe viaţă, două pedepse de 20 de ani de detenţie, una de 15 ani şi una de 10 ani.

Trei dintre inculpaţi au scăpat de închisoare. Achitările i-au surprins pe observatori la acel moment, însă iniţiatorii procesului le-au răspuns detractorilor că ei vor ca acesta să fie "echitabil".

Inedit în forma sa, Procesul de la Nurnberg nu a scăpat totuşi de critica potrivit căreia era vorba de o justiţie a învingătorilor şi nu era ferit de zone de umbre (masacrul de la Katyn pe care acuzarea sovietică a încercat în van să îl pună în responsabilitatea naziştilor, escamotarea la dezbateri a pactului germano-sovietic).

La 16 octombrie 1946, la ora 01.00 noaptea, zece condamnaţi la moarte erau spânzuraţi. Hermann Goering se sinucisese cu câteva ore înainte în celula sa, luând o capsulă de cianură pentru a scăpa de spânzurătoare, pe care o considera nedemnă de un soldat.

Toate cadavrele, inclusiv cel al lui Goering, au fost incinerate, iar cenuşa lor a fost aruncată într-un afluent al râului Isar, pentru a se evita ca mormintele lor să devină locuri de adunare.AGERPRES/(AS - autor: Ionuţ Mareş, editor: Mariana Ionescu, editor online: Ady Ivaşcu)

Sursa foto: ushmm.org