La 26 iunie 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când ţările erau în ruină şi omenirea năzuia la pace, reprezentanţi din 51 de state s-au reunit la San Francisco pentru a semna un document, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cuprinzând principiile fundamentale pe care urmau să se bazeze relaţiile internaţionale din acel punct înainte, de la egalitatea suverană a statelor la interzicerea folosirii forţei în aceste relaţii.

Astăzi, după 75 de ani şi o lungă serie de alte conflicte - deşi de mai mică anvergură decât al doilea război mondial - şi calamităţi de altă natură care au afectat evoluţia umanităţii, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) urmăreşte în continuare construirea "lumii mai bune" la care aspirau fondatorii săi, prin implicarea sa în operaţiuni de menţinere a păcii şi securităţii pe plan internaţional, promovarea dezvoltării şi furnizarea de asistenţă umanitară, garantarea dreptului internaţional, protejarea drepturilor omului şi promovarea democraţiei şi susţinerea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice.

În acest demers, Organizaţia şi-a propus un set de 17 obiective, aşa-zisele Obiective de Dezvoltare Durabilă (SDG), aflate în centrul Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă, o agendă de acţiune ambiţioasă în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.

Aceste obiective sunt prezentate de ONU drept o chemare la acţiune a tuturor statelor - sărace, bogate şi cu venituri medii - pentru promovarea prosperităţii în paralel cu protejarea planetei şi cu recunoaşterea faptului că strategiile de eradicare a sărăciei trebuie însoţite de strategii de creştere economică şi de reglementarea unei vaste game de nevoi sociale ca educaţia, sănătatea, protecţia socială, oportunităţile de muncă, precum şi de măsuri de combatere a schimbărilor climatice şi de protecţie a mediului. În paralel, sunt evidenţiate şi unele din principalele provocări care rămân în calea acestor obiective.

Obiectivul nr. 2: Zero foamete

După ce timp de mai multe decenii a fost în declin, numărul oamenilor afectaţi de foamete, folosind ca etalon prevalenţa subnutriţiei, a început încet-încet să crească din nou, în 2015. Astăzi, în 2020, peste 820 de milioane de oameni se duc zilnic la culcare flămânzi, iar circa 135 de milioane dintre aceştia suferă de foamete acută în principal din cauza unor conflicte provocate de om, a schimbărilor climatice şi scăderii economice. Pandemia de COVID-19 ar putea dubla aceste cifre, expunând alte 130 de milioane de oameni riscului de foamete acută, a estimat Programul Alimentar Mondial (PAM).

În condiţiile în care peste un sfert de miliard de oameni sunt potenţial în pragul inaniţiei, sunt necesare decizii rapide de a furniza alimente şi ajutor umanitar în zonele cu cel mai mare grad de risc. În acelaşi timp, este nevoie de o schimbare profundă a sistemului global de alimentaţie şi agricultură pentru a-i putea hrăni pe cei peste 820 de milioane de oameni care suferă de foamete acum, precum şi pe cei 2 miliarde de oameni care se vor adăuga populaţiei lumii până în 2050. Creşterea productivităţii agricole şi o producţie alimentară sustenabilă sunt cruciale pentru a contribui la diminuarea spectrului foametei.

Majoritatea oamenilor afectaţi de foamete trăiesc în ţări în curs de dezvoltare, cu o medie de 12,9% din populaţie subnutrită, regiunea cu cea mai mare prevalenţă a foametei fiind Africa subsahariană, unde această rată a crescut de la 20,7% în 2014 la 23,2% în 2017 - sau de la 195 de milioane la 237 de milioane de oameni. Pentru amatorii de statistici, alimentaţia precară determină aproape jumătate - 45% - dintre decesele înregistrate în rândul copiilor sub cinci ani, adică moartea a 3,1 milioane de copii pe an.

Pe glob, 149 de milioane de copii sub cinci ani - 22% din totalul copiilor sub cinci ani din lume - sufereau de subnutriţie cronică în 2018.

Ambiţia ONU în acest context este ca până în 2030 să se pună capăt foametei şi să se asigure accesul tuturor oamenilor, în special al celor săraci şi vulnerabili, inclusiv copii mici, la alimente sigure, nutritive şi suficiente tot timpul anului, şi tot până în 2030 să se pună capăt tuturor formelor de malnutriţie.

Întrucât 40% din populaţia lumii trăieşte din agricultură, care este principala sursă de venituri şi locuri de muncă în zonele rurale sărace, şi 500 de milioane de mici gospodării agricole - în cea mai mare parte dependente de capriciile vremii - asigură până la 80% din alimentele consumate în mare parte din lumea în curs de dezvoltare, investiţiile în dezvoltarea agriculturii sunt un element cheie în realizarea obiectivului de zero foamete în 2030.

Astfel, ONU vizează, până în 2030, dublarea productivităţii agricole şi a veniturilor micilor producători agricoli - inclusiv din rândul femeilor şi populaţiilor indigene - prin măsuri ca acces sigur şi egal la terenuri, mijloace şi resurse, cunoştinţe, servicii financiare şi pieţe, precum şi implementarea de sisteme de producţie sustenabile, care contribuie la menţinerea ecosistemelor. Dacă agricultoarele ar avea acces la aceleaşi resurse ca agricultorii, numărul celor care flămânzesc ar putea scădea cu 150 de milioane, punctează ONU în acest context, menţionând şi un alt aspect - faptul că 840 de milioane de oameni de pe glob încă nu au acces la electricitate, majoritatea trăind în zone rurale în ţări în curs de dezvoltare. Or, în multe regiuni, "sărăcia energetică" - definită ca acces deficitar la energia necesară pentru satisfacerea nevoilor fundamentale din cauza resurselor sau condiţiilor de trai precare - reprezintă o barieră fundamentală pentru reducerea foametei şi asigurarea condiţiilor ca lumea să producă suficientă hrană pentru a satisface cererea pe viitor.

În plus, este nevoie de corectarea şi prevenirea restricţiilor comerciale şi distorsiunilor pe pieţele agricole mondiale, inclusiv prin eliminarea tuturor formelor de subvenţii la export şi alte măsuri cu efect echivalent, în concordanţă cu mandatul Rundei de Dezvoltare de la Doha (ce are în vedere de asemenea reducerea sărăciei în ţările în curs de dezvoltare), notează ONU.

ONU estimează că ar fi nevoie de circa 267 de miliarde de dolari pe an pentru a pune capăt foametei în lume până în 2030, obiectiv la a cărui realizare poate contribui fiecare dintre noi prin mici schimbări în stilul de viaţă şi de lucru, susţinând producătorii şi pieţele locale şi luptând împotriva risipei de alimente.AGERPRES/(AS - autor: Mihaela Toth, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)