La 26 iunie 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când ţările erau în ruină şi omenirea năzuia la pace, reprezentanţi din 51 de state s-au reunit la San Francisco pentru a semna un document, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cuprinzând principiile fundamentale pe care urmau să se bazeze relaţiile internaţionale din acel punct înainte, de la egalitatea suverană a statelor la interzicerea folosirii forţei în aceste relaţii.

Astăzi, după 75 de ani şi o lungă serie de alte conflicte - deşi de mai mică anvergură decât al doilea război mondial - şi calamităţi de altă natură care au afectat evoluţia umanităţii, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) urmăreşte în continuare construirea "lumii mai bune" la care aspirau fondatorii săi, prin implicarea sa în operaţiuni de menţinere a păcii şi securităţii pe plan internaţional, promovarea dezvoltării şi furnizarea de asistenţă umanitară, garantarea dreptului internaţional, protejarea drepturilor omului şi promovarea democraţiei şi susţinerea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice.

În acest demers, Organizaţia şi-a propus un set de 17 obiective, aşa-zisele Obiective de Dezvoltare Durabilă (SDG), aflate în centrul Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă, o agendă de acţiune ambiţioasă în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.

Aceste obiective sunt prezentate de ONU drept o chemare la acţiune a tuturor statelor - sărace, bogate şi cu venituri medii - pentru promovarea prosperităţii în paralel cu protejarea planetei şi cu recunoaşterea faptului că strategiile de eradicare a sărăciei trebuie însoţite de strategii de creştere economică şi de reglementarea unei vaste game de nevoi sociale ca educaţia, sănătatea, protecţia socială, oportunităţile de muncă, precum şi de măsuri de combatere a schimbărilor climatice şi de protecţie a mediului. În paralel, sunt evidenţiate şi unele din principalele provocări care rămân în calea acestor obiective.

Obiectivul nr. 9: Construirea de infrastructuri reziliente, promovarea industrializării durabile şi încurajarea inovaţiei

O industrializare incluzivă şi sustenabilă, completată de inovaţie şi de o infrastructură rezilientă, poate pune în mişcare forţele economice competitive necesare pentru a genera locuri de muncă şi venituri, jucând un rol cheie în promovarea noilor tehnologii, facilitarea comerţului internaţional şi o utilizare eficientă a resurselor.

Dar lumea este încă departe de a exploata eficient acest potenţial. Creşterea în zona industriei prelucrătoare era în declin constant încă dinainte de pandemia de COVID-19, care a afectat deosebit de dur întreprinderile din acest sector şi a perturbat grav lanţurile valorice globale şi stocurile de produse.

Pandemia a ilustrat şi importanţa unei infrastructuri reziliente. Or, multe ţări în curs de dezvoltare nu dispun de o infrastructură de bază adecvată, vorbind aici de şosele, tehnologii de informaţie şi comunicaţii, sanitaţie, curent electric şi apă, iar 16% din populaţia globală nu are acces la reţele mobile broadband. În acelaşi timp, deşi investiţiile în cercetare şi dezvoltare au înregistrat o uşoară creştere, de la 1,5% din PIB în 2000 la 1,7% în 2015 pe plan global, în regiunile în curs de dezvoltare au rămas sub 1%.

Principalele ţinte ale ONU în acest domeniu, pentru anul 2030, sunt dezvoltarea unei infrastructuri fiabile, inclusiv în plan regional şi transfrontalier, pentru a sprijini dezvoltarea economică şi bunăstarea oamenilor, promovarea industrializării incluzive şi durabile, întărirea cercetării ştiinţifice, încurajarea inovaţiilor şi creşterea semnificativă a numărului de angajaţi în cercetare şi dezvoltare, creşterea accesului întreprinderilor mici, în special din ţările în curs de dezvoltare, la servicii financiare şi creşterea semnificativă a accesului la tehnologii informaţionale şi comunicaţionale.AGERPRES/(autor: Mihaela Toth, editor Mariana Ionescu, editor online: Adrian Dãdârlat)