Noua Strategie de Apărare Naţională elaborată de Pentagon (National Defense Strategy - NDS) aduce o transformare profundă în strategia SUA, dar care se pregătea de mult timp: securitatea naţională a SUA nu mai pune accentul pe terorism, ci pe competiţia în creştere între puteri.

Conform NDS: ”Principala provocare pentru securitatea şi prosperitatea SUA este reafirmarea competiţiei strategice pe termen lung cu ţările care în Strategia de Securitate Naţională sunt descrise drept puteri revizioniste. Este tot mai clar că Rusia şi China doresc să modeleze lumea conform modelului lor autoritar - obţinând un drept de veto asupra deciziilor economice, diplomatice şi de securitate ale altor naţiuni. Competiţia strategică pe termen lung cu Rusia şi China este principala prioritate a Departamentului Apărării şi ea necesită investiţii sporite şi susţinute, având în vedere magnitudinea ameninţărilor pe care le implică în prezent pentru securitatea şi prosperitatea SUA, precum şi posibilitatea ca aceste ameninţări să se amplifice în viitor”.

Punerea pe planul secund a aşa-numitelor state-bandit (rogue states) şi grupărilor teroriste ar putea să pară prematură. Coreea de Nord se află în prezent în centrul dezbaterii controversate de la Casa Albă privind oportunitatea unei lovituri ”punitive” limitate după testele balistice şi nucleare şi orice ar decide SUA să facă mai departe poate constitui baza unei realinieri regionale inedite. De asemenea, ambiţiile regionale ale Iranului sunt cele care captează atenţia aliaţilor SUA în Orientul Mijlociu şi aduc dosarul nuclear din nou în prim-planul preocupărilor presei americane. Iar riscul unui atac terorist major este cel care sperie în continuare publicul american mai mult decât orice altceva.

Răspunzând noii NDS, chinezii au acuzat SUA că se cantonează într-un Război Rece şi că gândesc în termenii unui joc cu sumă nulă. Dar SUA sunt unica superputere a lumii. Cu toate capacităţile lor de a zădărnici uneori iniţiativele americane, nici China şi nici Rusia nu au intenţia sau capacitatea de a lua deplin locul SUA la scară globală. Iar recentele manifestări de agresivitate ruse şi chineze sunt în mare măsură rezultatul vulnerabilităţilor fundamentale rămase în ordinea internaţională condusă de SUA.

Dar SUA nu se îndreaptă către un nou Război Rece, nici nu minimalizează importanţa ameninţărilor venite din partea unor puteri mai mici. Încearcă mai degrabă să menţină ceva apropiat de ordinea stabilită fără să se implice dincolo de o anumită măsură şi fără să se împotmolească în conflicte oarecum periferice în raport cu interesele americane de bază. Obiectivul esenţial al SUA este să poată gestiona şi opri provocări potenţiale pe tot cuprinsul Globului prin acţiuni mai subtile, de la distanţă, folosind o gamă de avantaje istorice, de la potenţialul economic până la inegalabila forţă navală şi inclusiv vasta reţea de aliaţi şi parteneri. Abordarea americană în lupta împotriva Statului Islamic printr-un angajament pe teren mai redus faţă de operaţiunile antiteroriste de la începutul anilor 2000 arată că această transformare a început de mult timp. Dar SUA se confruntă şi cu nişte limitări evidente tot mai mari privind capacitatea de a gestiona de la distanţă chestiuni critice - iar puteri majore precum China şi Rusia sunt bine poziţionate pentru a exploata aceste limitări astfel încât să complice strategia SUA.

Această situaţie este evidenţiată de două elemente asupra cărora se axează NDS. Primul este accentul deosebit pe menţinerea avansului militar tehnologic decisiv al SUA, despre care NDS afirmă că în prezent se erodează. Conform secretarului apărării, James Mattis, acest aspect ar trebui să fie prioritar în faţa extinderii dimensiunii forţelor armate.

China şi Rusia încearcă fiecare în sfera ei de influenţă să ridice costurile interferenţei americane dincolo de ceea ce Washingtonul ar putea fi dispus să suporte. Iar cu un război al viitorului tot mai mult influenţat de dimensiunea cibernetică şi de cea a controlului spaţiului cosmic, progresele ruşilor şi chinezilor la aceste capitole vor face ca avantajele semnificative geografice şi în materie de armament convenţional ale americanilor să conteze tot mai puţin. Iranienii, nord-coreenii şi chiar statele islamice se pot descurca în aceste medii (mai ales în cel cibernetic), dar în măsuri diferite. Şi nici nu pot folosi aceste instrumente pentru a încerca să obţină o anumită paritate a forţelor convenţionale în modul în care ar putea s-o facă Rusia şi China pentru a modifica balanţa puterii în vecinătatea lor imediată.

A doua - şi probabil cea mai izbitoare - parte a Strategiei de Apărare Naţională se referă la atenţia acordată de Pentagon ameninţărilor, în special economice, faţă de care posibilităţile sale de acţiune sunt limitate. Aici China este în prim-plan.

Conform unui fragment din NDS, ”pe măsură ce China îşi continuă ascensiunea militară şi economică, afirmându-şi puterea printr-o strategie pe termen lung a întregii naţiuni chineze, îşi va continua programul de modernizare a armatei ce urmăreşte pe termen scurt hegemonia regională în spaţiul Indo-Pacific şi să împiedice Statele Unite să obţină în viitor preeminenţa globală”. Folosirea de către China a unor instrumente ”economice prădalnice pentru a-şi intimida vecinii”, după cum menţionează Pentagonul, ameninţă SUA în primul rând prin slăbirea structurii de alianţe pe care ar dori să se sprijine pentru a putea gestiona ameninţări la distanţă. De altfel, la epocalul Congres de anul trecut al Partidului Comunist Chinez, preşedintele Xi Jinping a admis că China mai are nevoie de nişte decenii pentru a deveni o putere militară de clasă mondială. Prin urmare, el nu are prea multe opţiuni şi China poate doar să încerce să-şi folosească potenţialul economic aflat în ascensiune pentru a obţine de la vecinii săi (de exemplu Filipine) aranjamente politice care să slăbească poziţia SUA în regiune.

Este de discutat cât de eficientă poate fi în realitate diplomaţia economică a Chinei, având în vedere numărul celorlalţi actori din regiune solizi pe plan financiar (mai ales Japonia), faptul că China se confruntă cu o încetinire economică prelungită şi riscurile politice foarte mari de care se pot lovi pe plan intern acei lideri despre care s-ar putea considera că vând Chinei suveranitatea naţională. Pe de altă parte, din cauza potenţialului Chinei de a recurge la presiuni economice, fosta administraţie a preşedintelui Barack Obama a făcut din comerţ o componentă centrală a abordării strategice din aşa-numita ”Pivotare către Asia”, pe care o regăsim în mare măsură şi în NDS. Din acelaşi motiv, în ciuda renunţării anul trecut la acordul comercial Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), administraţia preşedintelui Donald Trump s-a alăturat Japoniei, Indiei şi Australiei în reflecţia deschisă asupra modalităţilor de contracarare a iniţiativei chineze One Belt, One Road. (Indiferent care este logica economică sau politică a retragerii SUA din TPP, acest pact a fost conceput avându-se în vedere considerente strategice mai largi şi ar fi sporit influenţa SUA în ţări precum Vietnam, probabil în detrimentul Chinei.)

Dar Pentagonul nu oferă multe soluţii specifice în faţa acestei probleme. Aceasta se datorează în parte faptului că o contracarare a presiunilor economice chineze nu este atribuţia Pentagonului, iar principalul obiectiv al NDS este să atragă atenţia asupra a ceea ce Pentagonul a identificat drept noi priorităţi. Însă prin solicitarea ca SUA să-şi ”lărgească spaţiul de competiţie” - cum ar fi de exemplu intrarea în confruntare cu adversari şi exploatarea vulnerabilităţilor acestora din direcţii multiple şi neaşteptate -, Pentagonul conturează o strategie geopolitică. Şi, după două decenii în care a stins diferite mici focuri pe Glob, Statele Unite încearcă să se concentreze din nou asupra realităţilor strategice care le vor domina viitorul.

*** Articol scris de Phillip Orchard

Publicat iniţial AICI

Copyright 2018 Geopolitical Futures, LLC. Reprinted with permission.