Legea Guvernării Irlandei din 1920 (''The Government of Ireland Act 1920'') a fost unul dintre cele mai importante demersuri juridice pentru reglementarea problemei irlandeze și a avut geneza în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, potrivit https://historyireland.com.

Din 1801, Irlanda a fost parte constituantă a Marii Britanii, potrivit https://lordslibrary.parliament.uk. În Parlamentul britanic de la Westminster, 100 de locuri reveneau în Camera Comunelor pentru reprezentanții irlandezi, iar în Camera Lorzilor de 28 de locuri. Guvernarea permanentă a Irlandei revenea Lordului desemnat de guvernul britanic să fie reprezentantul coroanei în Irlanda.

În secolul XIX, s-au intensificat cererile pe plan local pentru guvernarea Irlandei, beneficiind și de sprijinul Partidului Laburist în anii 1880. Partidul Laburist a avansat trei legi pentru guvernarea Irlandei, prima în 1886, iar celelalte două în 1893 și în 1912. Toate aceste trei legi făceau trimitere la un singur parlament cu sediul la Dublin care să guverneze intern Irlanda, conform https://lordslibrary.parliament.uk. Cea de-a treia lege a fost suspendată, la 18 septembrie 1914, ca urmare a declanșării Primului Război Mondial.

Unioniștii și naționaliștii și-au disputat lupta politică pentru guvernarea politică a Irlandei. Unioniștii erau concentrați în provincia Ulster a Irlandei de Nord și doreau să fie parte integrantă a Marii Britanii, iar naționaliștii militau pentru coagularea oricărei forme de independență față de Londra.

În cadrul disputelor dintre unioniști și naționaliști pentru reglementarea cadrului de guvernare politică a Irlandei au fost avansate trei proiecte de lege pentru a rezolva situația, dar fără sorți de izbândă.

Premierul britanic David Lloyd George a instituit un comitet, condus de Walter Long, pentru creionarea celei de-a patra legi interne dedicată Irlandei, cunoscută ulterior drept Legea Guvernării Irlandei, potrivit https://historyireland.com

În primăvara anului 1916 a avut loc o revoltă care a scos în prim plan un grup mai puternic care milita pentru independența Irlandei, generând demersuri pentru obținerea unui compromis, confirmat prin Convenția irlandeză de la Dublin din 1917-1918, dar fără să se ajungă la o înțelegere între părți. Disputele s-au accentuat în orizontul anului 1919.

Pentru a forța obținerea independenței, membrii Partidului Sinn Fein din parlamentul britanic au refuzat să își ocupe locurile în clădirea legislativului din Westminster. Această abordare a fost cunoscută drept absenteism. Pentru a confirma demersul de absenteism, în ianuarie 1919, Sinn Fein a pus bazele, la Dublin, a guvernului denumit Dail.

În această perioadă, Armata Republicană Irlandeză a început un conflict de gherilă, cunoscut ca războiul anglo-irlandez, care s-a manifestat cu numeroase episoade violente.

Pentru găsirea unei soluții, premierul britanic David Lloyd George a pus bazele unui comitet, condus de Walter Long, însărcinat cu schițarea unui proiect de lege care să aducă o soluționare în problema irlandeză. Munca acestui comitet s-a transpus în adoptarea unui set de recomandări care cerea adoptarea unei noi legi.

La 23 decembrie 1920, a fost adoptată Legea de Guvernare a Irlandei (''The Government of Ireland Act 1920''), potrivit căreia Irlanda rămânea parte a Marii Britanii, însă era acordat un control irlandezilor pentru gestionarea propriilor chestiuni interne.

''Legea privind Guvernarea Irlandei 1920'' este un document al Parlamentului Marii Britanii, având titlul complet de ''Legea pentru o mai bună guvernare a Irlandei''. Documentul a mai fost cunoscut, totodată, sub denumirea ''Cea de-a patra lege de guvernare internă''. Avansarea acestui proiect legislativ a avut rolul de a stabili instituții interne distincte în cadrul celor două state - Irlanda și Irlanda de Nord. Ambele continuau să fie parte a Regatului Unit, conform https://www.historyireland.com și https://freejournal.info.

Până în 1920, Irlanda a fost guvernată prin decizii ale parlamentului britanic, transpuse în practică prin intermediul administrației de la Castelul Dublin, după momentul în care parlamentul irlandez fusese abolit la 1800 prin Acts of Union.

Principalele prevederi incluse în Legea de Guvernare a Irlandei 1920 stabileau: insula să fie împărțită între Irlanda de Nord și Irlanda de Sud, aceasta din urmă se va numi Statul Liber Irlanda; Irlanda de Nord cuprindea cele șase ținuturi nordice - Antrim, Armagh, Dawn, Fermanagh, Londonderry și Tyrone, iar Irlanda de Sud era formată din 26 de ținuturi; fiecare dintre aceste regiuni avea posibilitatea organizării unui parlament local care să gestioneze chestiunile locale, precum educația și sănătatea, iar în chestiunile politice importante precum politica externă și apărarea Marea Britanie continua să-și exercite rolul decizional; reprezentarea proporțională rămânea un principiu funcțional în alegeri pentru a se asigura că minoritățile beneficiau de reprezentativitate corespunzătoare; parlamentele locale decideau asupra sistemului de taxe, iar legislativul britanic de la Westminster menținea pârghia privind principalul spectru de taxe, precum taxa pe venit; se instituia un Consiliu al Irlandei, format din reprezentanți ai celor două noi entități, care aborda chestiunile de interes comun și asigura cadrul de colaborare pentru stabilirea în viitor a unui singur parlament pentru întreaga insulă a Irlandei, potrivit www.bbc.co.uk și https://www.legislation.gov.uk.

Legea de Guvernare a Irlandei 1920 a intrat în vigoare la 3 mai 1921, potrivit https://lordslibrary.parliament.uk.

În martie 1921, s-au desfășurat alegerile legislative, iar Partidul Unionist Ulster, condus de James Craig, a obținut 40 din cele 52 de locuri, iar Craig a devenit premier al Irlandei de Nord.

Lucrările noului parlament au fost deschise în iunie 1921 de regele britanic George al V-lea, în clădirea primăriei din Belfast.

Formațiunea Sinn Fein a participat la alegerile din mai 1921, însă, cu toate că a înregistrat o victorie covârșitoare a continuat să boicoteze parlamentul de la Dublin și să se întrunească în Dail. Doar patru membri care nu erau din Sinn Fein participau la lucrările parlamentului, care în 1922 avea să fie dizolvat.

Sinn Fein a exercitat, mai departe, politica de absenteism față de legislativul de la Westminster și a marșat pentru implicarea în conflictul anglo-irlandez.

La jumătatea anului 1921, cele două părți aflate în dispută au convenit asupra unui ''armistițiu militar'', violențele escaladaseră furibund, fiind înregistrate numeroase distrugeri materiale.

Înalți reprezentanți ai bisericii, precum și regele George al V-lea au cerut încetarea violențelor și rezolvarea pe cale pașnică a conflictului.

Negocierile s-au desfășurat la Londra, iar în iulie 1921 a fost obținut un armistițiu, consfințit prin textul Tratatului Anglo-Irlandez, semnat în decembrie 1921, care stipula existența Statului Liber Irlanda, astfel recunoscută oficial, entitate care se autoguverna în cadrul Imperiului Britanic. Statul Liber Irlanda avea parlament propriu cu sediul la Dublin, care era ales în baza principiului proporționalității.

Termenii tratatului se aplicau întregului teritoriu al insulei, fiind menționată prevederea potrivit căreia Irlanda de Nord avea posibilitatea să se retragă din tratat, menționează https://lordslibrary.parliament.uk.

Printre altele, a fost stabilită Comisia care a avut rolul trasării graniței între cele două noi state irlandeze, conform www.bbc.co.uk și https://www.legislation.gov.uk.

La 7 decembrie 1922, parlamentul Irlandei de Nord a cerut să fie exclus din jurisdicția Statului Liber Irlanda.

Legea din 1922 privind Statul Liber Irlanda a stipulat în clar că prevederile Legii din 1920 privind Guvernarea Irlandei încetau să mai fie aplicabile vreunei părți a Irlandei, excepție făcând Irlanda de Nord.

Ulterior, Legea de Guvernare a Irlandei din 1920 a fost amendată prin legi emise în perioada 1921 - 1972, asigurând cadrul de reglementare intern dedicat pentru Irlanda de Nord, potrivit https://lordslibrary.parliament.uk..

Prevederile finale ale legislației au fost revocate în Irlanda de Nord, în conformitate cu Legea din 1998 privind Irlanda de Nord, ca urmare a încheierii Acordului de Pace din Vinerea Mare (10 aprilie 1998), la Belfast, care a pus capăt unei perioade de trei decenii de conflict în care și-au pierdut viața peste 3.500 de oameni, indică agenția franceză de presă AFP și https://lordslibrary.parliament.uk.. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.lawsociety.ie