În urmă cu 160 de ani, se năștea la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905) și al Infantei Antonia a Portugaliei, principesă de Bragança si de Saxa-Coburg-Gotha (1845-1913), și nepot al regelui Carol I, viitor domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914), sub numele de Ferdinand I, conform lucrării ''Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României'' (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011) și site-ului https://casamajestatiisale.ro/.

Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 18 mai 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern, la tronul României, iar în 1889, a fost declarat oficial moștenitor al tronului.

A studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen. La 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand s-a stabilit oficial în România, fiind întâmpinat la Gara de Nord de regele Carol I și de regina Elisabeta, notează https://casamajestatiisale.ro/. Sub coordonarea regelui Carol I, principele a luat în continuare lecții de limba română, istorie, geografie și a fost pus în contact cu realitatea diversă a țării. În același timp, și-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucție și la diferite manevre. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1886), locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) și mareșal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913).

În ziua de 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, principele Ferdinand s-a căsătorit, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) și a Mariei Aleksandra, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei). Perechea moștenitoare a sosit la București, la 23 ianuarie 1893. Moștenitorul tronului și familia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia niciun act de independență, nici măcar în viața personală de zi cu zi. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din București și s-a construit Palatul Pelișor la Sinaia. Au avut șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Maria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) și Mircea (1912-1916), toți botezați în religia ortodoxă.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I înceta din viață la Castelul Peleș, după ce Consiliul de Coroană, convocat la 21 iulie/3 august 1914, luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. A doua zi, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat. În timpul domniei de 13 ani a regelui Ferdinand I au avut loc unele dintre cele mai importante evenimente în istoria românilor: intrarea țării în Primul Război Mondial (1916-1919), succesele inițiale și eliberarea unei părți a Transilvaniei, retragerea armatei române și ocuparea a două treimi din teritoriul național de către forțele inamice, reorganizarea armatei române cu ajutor francez și strălucitele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei în toamna anului 1918, continuarea procesului de unificare a Țărilor Române, început cu unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859, cu Dobrogea în 1878, cu Basarabia în martie 1918, cu Bucovina în noiembrie 1918 și cu Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, promulgarea unei noi Constituții (28 martie 1923), reforma electorală, reforma agrară.

Starea de neutralitate nu putea fi prelungită la nesfârșit. În iunie 1916, generalul M.V. Alekseev, șeful Statului Major al armatei ruse și generalul Joseph Joffre, comandantul-șef al armatelor franceze, cereau intrarea României în război, potrivit lucrării ''Istoria românilor în timpul celor patru regi - Ferdinand I'' (Ioan Scurtu, 2004). Convențiile politică și militară negociate de Ion I.C. Brătianu, la 4/17 august 1916, un proces urmărit îndeaproape de regele Ferdinand I, au stat la baza intrării României în război. Convenția politică prevedea că Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunoșteau României dreptul de a-și uni teritoriile naționale aflate în Imperiul Austro-Ungar, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania, locuite în majoritate de români (art. III). De asemenea, în cadrul unui alt articol, se specifica că cele patru state ''se obligă ca în Tratatul de Pace'' să fie confirmată apartenența acestor teritorii la România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internațional a Unirii. România, pe această bază, se obliga să declare război și să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

''V-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. (...) De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi'', se arăta în ordinul de zi către ostași, semnat de rege, conform aceleiași surse. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei, înregistrând în faza inițială unele succese, urmate apoi de un șir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) și pierderea bătăliei pentru apărarea orașului București (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective și materiale de război, iar două treimi din teritoriul țării au fost ocupate de inamic.

Spre sfârșitul anului 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituțiile statului, dar și oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iași. Starea de apăsare care domnea supra românilor, în acel moment, era marcată de imense suferințe fizice și morale. Regina Maria a început să viziteze spitalele de răniți și bolnavi, adresând cuvinte de încurajare, fiind numită ''Mama răniților''. De cealaltă parte, regele Ferdinand și-a concentrat eforturile în direcția reorganizării, dotării și instruirii armatei, precum și a elaborării unui plan de acțiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917. Eforturile de reorganizare ale Armatei Române au fost susținute de către generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri militari ai Franței (în prima parte a războiului), care s-a aflat în România, în perioada ianuarie - mai 1917, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării. În aceste condiții, în vara anului 1917, armata română a reușit să oprească înaintarea trupelor germane prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, victorii obținute aproape numai de români.

În contextul revoluției ruse, aliatul României, cu 1 milion de soldați pe frontul din Moldova, ieșea din război. România a rămas singură să facă față presiunii forțelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliații, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistițiul de la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie 1917), care a atras după sine și tratative de pace, pe care guvernul român încerca să le amâne. Însă, după semnarea păcii de către guvernul sovietic la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), românii au fost nevoiți să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătrați), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odesa ș.a, amintește volumul ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de inițiativă militară și diplomatică. Cu toate acestea, un eveniment de o deosebită importanță pentru români a avut loc la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia s-a declarat unită cu România.

După lungi discuții tensionate, la presiunea Puterilor Centrale, Tratatul de Pace de la București a fost ratificat de Parlament, la 15 iunie 1918. Regele Ferdinand a refuzat promulgarea acestuia. În urma victoriilor Aliaților pe Frontul Apusean, cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat. În acest context, guvernul condus de generalul Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. În aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor și a ocupat orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul și a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august 1919.

În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din București, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeași perioadă, Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia proclama Unirea cu patria-mamă a provinciilor românești de peste Carpați, desăvârșindu-se astfel statul național unitar român, după ce, în același an, se uniseră cu România Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, și Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată, și a Bucovinei și Basarabiei. Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale - unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

Regele Ferdinand I și regina Maria au început, în 1919, o serie de vizite în orașele provinciilor istorice unite cu țara-mamă: Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) și Banat (noiembrie 1923). Au revenit în aceste provincii cu prilejul diferitelor serbări, comemorări, inaugurări de instituții culturale.

La 15 octombrie 1922, s-a desfășurat, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, care a 'consfințit pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand'. Coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.

În condițiile unui nou cadru geopolitic, regele Ferdinand I a sprijinit inițiativele, în special, pe cele ale guvernelor liberale, ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică și culturală a României: reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbați), reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor în haine ostășești la războiul de întregire națională). Totodată, a fost promulgată o nouă Constituție, prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari, potrivit volumului ''Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României'' (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).

O gravă criză dinastică a fost provocată de principele Carol I, care în trei rânduri (1918, 1919, 1925) a renunțat, din motive personale, dar și din ostilitate față de familia Brătianu, la drepturile și la prerogativele care-i reveneau în calitate de principe moștenitor la tronul României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regența era formată din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Regele Ferdinand I a murit în dimineața zilei de 20 iulie 1927, la orele 2,15, la castelul Pelișor din Sinaia (unde se retrăsese din 27 mai același an), potrivit comunicatului oficial. În aceeași zi, nepotul său principele Mihai (în vârstă de șase ani) a devenit rege al României, până la majorat atribuțiile sale fiind exercitate de Regența stabilită la 4 ianuarie 1926. Ferdinand I a fost înmormântat la Curtea de Argeș, alături de regele Carol I și regina Elisabeta. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: biblacad.ro