La 29 decembrie 1989, Seimul polonez a adoptat amendamente la Constituţia din 1952, în virtutea cărora denumirea oficială a statului a devenit "Republica Polonă", definită ca "stat de drept, democratic, în care puterea supremă aparţine poporului şi este exercitată de către reprezentanţii săi aleşi în Seim, Senat, precum şi în organele locale autonome''.

În Polonia, regimul comunist a fost instaurat în 1948, prin crearea Partidului Comunist polonez (Partidul Muncitoresc Unit din Polonia - PMUP), care a impus epurări atât în interiorul său, cât şi în cadrul armatei, a învăţământului, culturii şi a bisericii catolice, cât şi pe fondul aplicării unor măsuri de tip sovietic în economie, care au dus în timp la scăderea salariilor şi a nivelului de trai, creşterea preţurilor la alimente dar şi a normelor de producţie, la care s-au adăugat tensiuni în relaţia sovieto-polonă. În aceste împrejurări, în 1956, la Poznan, muncitorii nemulţumiţi nu au cerut numai "pâine", ci au scandat "Jos URSS", "Libertate religioasă!", "Libertate pentru cardinalul Wyszinski". Manifestaţiile muncitorilor, susţinuţi în demersul lor de studenţi, intelectuali şi ţărani, au continuat la Silezia, în 1970, la Plock, Radom şi Ursus, în 1976. Rezultatul acestor mişcări s-a concretizat către sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor 80, prin apariţia unei mişcări sociale de masă opusă autorităţilor statului.

Un rol deosebit în medierea raporturilor opoziţiei cu puterea comunistă l-a avut în anii '80 Biserica Catolică, în special, datorită primului papă de origine poloneză - Ioan Paul al II-lea (născut Karol Józef Wojtyła, arhiepiscop al Cracoviei, ales papă în 1978). Printr-o uşoară modificare a tacticii Vaticanului faţă de conducătorii Uniunii Sovietice şi a sateliţilor săi, Papa a sporit eforturile de îmbunătăţire a relaţiilor între Vatican şi Est, a făcut mai puţine concesii în practica diplomatică, impunând în acelaşi timp o nouă definiţie a dialogului cu Estul, a manifestat o nouă fermitate în negocierile cu autorităţile comuniste (în special, în cele privind numirea episcopilor). Era convins de forţa subversivă a unui mesaj creştin, în ţările totalitare, care se baza pe adevăr, solidaritate şi respectarea drepturilor omului, se arată în lucrarea "Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre" (Jean-Francois Soulet, Editura Polirom, 1998).

Grevele de la Gdansk, care l-au propulsat ca lider pe Lech Walesa, au fost declanşate în februarie 1980. În aceeaşi măsură, pentru prima dată, într-o ţară comunistă, un sindicat independent - "Solidaritatea" - a fost recunoscut. Prin acordurile din 31 august, au fost stabilite noi raporturi între stat şi societatea civilă, bazate pe un compromis şi un nou mecanism de organizare socială. A fost un real triumf şi al opoziţiei poloneze, care a reuşit să reunească întreaga populaţie (muncitori, ţărani, intelectuali). Trei cruci uriaşe de oţel şi trei ancore, ridicate la 16 decembrie 1980, în faţa şantierelor navale din Gdansk, stau mărturie sfertului de secol marcat de eforturi şi sacrificii.

La 18 octombrie 1981, pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice şi a creşterii nemulţumirii populaţiei, generalul Wojciech Jaruzelski a preluat conducerea partidului, iar la 13 decembrie a dat o lovitură de stat, instituind legea marţială şi scoţând în afara legii sindicatul liber "Solidaritatea". Au fost arestaţi numeroşi membri ai opoziţiei iar grevele au fost înăbuşite cu ajutorul armatei şi al unităţilor speciale de miliţie şi securitate. Mai mulţi reprezentanţi ai opoziţiei şi ai organizaţiilor sindicale clandestine au fost condamnaţi, în timp ce alţii au fost forţaţi să emigreze. Deşi oficial dizolvată, "Solidaritatea" a continuat să existe prin membrii săi reuniţi în jurul nucleului conducător şi organizaţi în societăţi, cluburi, cercuri dedicate promovării unor activităţi independente, precum şi în asociaţii ale Bisericii. Pe plan internaţional "Solidaritatea" s-a bucurat de un sprijin tot mai mare, semnificativă în acest sens fiind şi acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1983, liderului mişcării, Lech Walesa, potrivit volumului ''Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone'' (Ion Constantin, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005).

Lech Walesa, preşedinte al Republicii Polone (1990-1995), susţine un discurs în cadrul lucrărilor conferinţei cu tema ”25 de ani de la prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa de Est: privind în urmă, privind înainte', eveniment organizat de Fundaţia Româna pentru Democraţie (FRD), la Palatul Parlamentului, Bucureşti, 20 noiembrie 2014.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov devenea secretarul general al partidului şi conducătorul Uniunii Sovietice (până în 1991), fiind iniţiatorul unor concepte reformatoare precum "perestroika" (reconstrucţie) şi "glasnost" (transparenţă). În aceste noi împrejurări politice, dar şi pe fondul adâncirii crizei economice (către sfârşitul anilor '80 datoria externă a Poloniei atinsese 35 miliarde dolari) şi a urmărilor în plan social, Wojciech Jaruzelski şi echipa sa, susţinuţi de conducătorul de la Kremlin, s-au arătat mai toleranţi faţă de "Solidaritatea''.

În 1986 a fost decretată amnistia politică, fiind creat un consiliu consultativ pe lângă preşedintele Consiliului de Stat, deschis reprezentanţilor societăţii civile. De asemenea, s-a produs o anumită relaxare a cenzurii şi a legislaţiei privitoare la dreptul de asociere, alegerea primarilor de către populaţie şi diminuarea birocraţiei. În domeniul economic, măsurile au fost similare cu cele preconizate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică: sporirea autonomiei întreprinderilor faţă de administraţia centrală; introducerea treptată a mecanismelor pieţei libere; consolidarea sectorului privat industrial; revizuirea legislaţiei în sensul creării de întreprinderi mici şi mijlocii prin intermediul unor societăţi comune. Noile reforme au fost supuse, la 30 noiembrie 1987, unui referendum popular, conservatorii din partid dorind ca sprijinul din exterior (atât din partea lui Gorbaciov, cât şi a statelor occidentale) să fie dublat de unul intern. Referendumul a eşuat, însă a evidenţiat, încă odată, necesitatea compromisului puterii cu opoziţia, mai notează volumul citat anterior.

Valurile de greve care au zguduit Polonia în anii 1988-1989, l-au determinat pe Wojciech Jaruzelski să deschidă negocierile cu sindicatele şi să adopte calea concesiilor. Sindicatul "Solidaritatea" şi-a exprimat, la 10 septembrie, acordul în legătură cu desfăşurarea "mesei rotunde" propuse de autorităţi la sfârşitul lunii august. O primă întâlnire între reprezentanţii puterii (generalul Czeslaw Kiszczak, ministru de Interne), cei ai "Solidarităţii" (Lech Walesa) şi ai bisericii catolice, a avut loc la 16 octombrie, într-o suburbie a Varşoviei (Magdalenka). Un prim pas pentru reintrarea "Solidarităţii" în legalitate a fost făcut la 18 ianuarie 1989, când CC al PMUP a adoptat rezoluţia privind recunoaşterea pluralismului sindical, în schimbul unei participări a Partidului Comunist la alegerile legislative anticipate din mai 1989.

La "masa rotundă", care a avut loc în perioada 6 februarie-5 aprilie 1989, au participat reprezentanţi ai puterii politice (PMUP, Uniunea Democratică, Partidul Ţărănesc Unit) şi cei ai Sindicatului Independent "Solidaritatea". Cel mai important document dintre cele semnate la 5 aprilie 1989, a fost acela privind înţelegerea politică, în baza căreia întregul mecanism al "Solidarităţii" (Solidaritatea Rurală, Asociaţia Independentă a Studenţilor etc.) a fost repus în legalitate. Înţelegerea mai prevedea restructurarea cadrului instituţional al guvernului, limitarea prerogativelor preşedintelui care trebuia ales de Adunarea Naţională. Senatul era liber ales, iar Seimul (camera inferioară) avea nevoie de o majoritate de două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea legilor. S-a stabilit ca, la primele alegeri parlamentare, 55% din locurile în Seim să revină coaliţiei comuniste, alcătuită din PMUP şi aliaţii acestuia, ministerele cheie (al Apărării şi al Afacerilor Interne) reveneau reprezentanţilor comunişti, însă opoziţia îşi putea publica propriile ziare şi avea acces limitat la radio şi televiziune, controlate în continuare de stat. Înţelegerea politică a avut o însemnătate crucială pentru tranziţia la societatea democratică din Polonia, se arată în lucrarea "Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone" (Ion Constantin, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005).

Primele alegeri legislative libere şi democratice au avut loc la 4 iunie 1989. Comitetul Civic "Solidaritatea" a obţinut toate mandatele din Seim (161) şi 92 din cele 100 mandate pentru Senat. În cel de-al doilea tur de scrutin din 11 iunie, "Solidaritatea" a mai câştigat 7 mandate, din cele 8 rămase vacante. Astfel, victoria opoziţiei a fost totală, criza vechiului sistem devenind evidentă. Rezultatele alegerilor au generat nemulţumire profundă, apatie şi pesimism în rândurile cadrelor PMUP, manifestată, în unele cazuri, prin depunerea carnetelor de partid.

Ca urmare a negocierilor purtate, la 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki a fost numit prim-ministru, evenimentul având o însemnătate uriaşă. Personalitate proeminentă a intelectualităţii poloneze, Tadeusz Mazowiecki, reprezentant al aripii moderate din cadrul "Solidarităţii", redactor-şef al cotidianului sindicatului "Tygodnik Solidarnosci" şi consilier al lui Lech Walesa, a devenit primul premier necomunist într-o ţară membră a Pactului de la Varşovia. Noul executiv a fost format din reprezentanţi ai Comitetului Civic "Solidaritatea", Partidului Ţărănesc Unit, Uniunii Democratice şi PMUP. Componenţa guvernului a fost prezentată Seimului la 12 septembrie 1989. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: Deschiderea oficială a expoziţiei ''Drumuri spre 1989. Europa Centrală şi de Est 1939-1989'', organizată de Reţeaua Europeană Memorie şi Solidaritate (REMS) şi Ministerul Culturii, în Piaţa Universităţii, Bucureşti, 14 octombrie 2015.