George Enescu este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, evidențiază pagina muzeului care îi poartă numele - https://www.georgeenescu.ro/.

A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziție. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella, potrivit sursei citate.

Sursa foto: georgeenescu.ro 

George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881 în comuna Liveni din județul Botoșani, ce astăzi îi poartă numele. A fost al ''optulea copil și totuși unic'' al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți șapte frați ai săi stingându-se din viață la vârste fragede. După ce familia s-a stabilit la Cracalia, în 1884, a început să descopere tainele pianului și și-a confecționat singur prima vioară. Aici, a fost într-o legătură permanentă cu muzica și cu lăutarii satului.

''... mama era, ca și soțul ei, nepoată de preot ortodox. Așa se face că port o dublă pecete, de țăran și de mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios transferându-le în muzică'', mărturisea George Enescu, citat în lucrarea ''Amintirile lui George Enescu'' de Bernard Gavoty (2017).

'Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?', spunea muzicianul, potrivit paginii https://fundatiaenescu.ro/.

Sursa foto: georgeenescu.ro 

''Când era foarte tânăr, își făcea planuri avântate: cu banii câștigați pe scenă, își va cumpăra pământ în România și curând după, se va retrage în țara de baștină, își va pune pentru totdeauna vioara în pod și își va petrece zilele și anii compunând muzică'', spunea prietenul lui George Enescu, Bernard Gavoty.

În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. a învățat elementele de bază ale studiului instrumentului și a deprins tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs. Din această perioadă datează și primele sale interpretări ca violonist.

Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului.

Criticii vienezi l-au numit ''un Mozart român''

Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești. ''Când iubesc ceva, mi se gravează în inimă pentru tot restul vieții. După opinia prietenului meu, Bernard Gavoty, împart cu Mozart acest privilegiu'', mărturisea George Enescu.

Sursa foto: georgeenescu.ro 

Prima ieșire în afara Conservatorului a avut loc la 13 aprilie 1892, în cadrul concertului ''Fantasie'' de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea tânărului violonist este legată de un alt moment, o săptămână mai târziu, când l-a înlocuit pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ''Capriciu'' de H. Vieuxtemps. În ultimul an la Viena, 1894, în cadrul unui concert de binefacere, George Enescu a interpretat prima parte din ''Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor'' de F. Mendelssohn-Bartholdy. Perioada din ''orașul muzicii'' s-a încheiat triumfător pentru Enescu.

La 20 martie 1894, a susținut un concert ca violonist, la Ateneul Român din București, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.

La recomandarea profesorului Hellmesberger Jr., George Enescu a fost trimis de tatăl său să studieze la Paris, la Conservator (1895-1899), unde a fost îndrumat de profesorii José White și Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie și André Gédalge la contrapunct, potrivit biografiei prezentate de Muzeul Național ''George Enescu''.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru ''simfonii de școală'': ''Poema Română op. 1'' (1897) pentru orchestră și cor bărbătesc, ''Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2'' (1897), ''Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3'' (1897), ''Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6'' (1899), conform Muzeului Național ''George Enescu''.

Pe 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română. În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară, potrivit https://fundatiaenescu.ro/.

La 24 iulie 1899, a absolvit clasa de vioară la Conservatorul din Paris, cu această ocazie primind o vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

Casa Memorială George Enescu; viorile marelui compozitor George Enescu.

Foto: (c)  VIOREL LAZARESCU/Arhiva istorică AGERPRES

Admirat de Regina Elisabeta a României, iubitoare de artă care a scris sub pseudonimul Carmen Sylva, George Enescu era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele semnate de Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană.

La 11 și 18 februarie 1900, cântă pentru prima oară ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ''Concertul pentru vioară în re major'' de Beethoven și ''Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor'' de Saint-Saens. La 8 aprilie 1900, orchestra simfonică din București, dirijată de George Enescu, cântă, la Ateneul Român, în primă audiție, lucrarea sa ''Fantezia pentru pian și orchestră'', solist Theodor Fuchs.

Sursa foto: georgeenescu.ro 

''De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun. (...) Cum poți să te îndrăgostești de o simplă vioară când iubești muzica în întregime? Or, eu nu iubesc decât un lucru pe lume: muzica, imensa muzică. Adică sunt un om cu idei foarte înguste...'', spunea artistul, potrivit lucrării ''Amintirile lui George Enescu'' de Bernard Gavoty.
Până la 24 de ani, între compozițiile sale simfonice se numărau și cele două ''Rapsodii'' pe teme naționale românești, o ''Suită de orchestră'', alături de care creația sa muzicală s-a desăvârșit și cu alte lucrări pentru orchestră: ''Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră'', ''Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste'', ''Uvertura pentru concert'', ''Uvertura triumfală'', concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră, poemul simfonic ''Vox Maris'', trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, ''Săteasca''. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele ''La Vission de Saul'', ''L'Aurore'' și lieduri).

Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ''Santa Cecilia''.

Opera ''Oedip'' a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost finalizată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului XX. În țară, ''Oedip'' a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național ''George Enescu''. ''Oedip'' a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.

Sub bagheta lui George Enescu au evoluat orchestre renumite din întreaga lume

Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului. În 1921, la 8 decembrie, a dirijat ''Lohengrin'' de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică ''George Enescu'' din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.

Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei de compoziție românești, a înființat, în 1912, premiul național de compoziție ''George Enescu'', din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român.

A susținut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar și în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituții din Franța, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), și ca profesor de compoziție, la Universitatea Harvard (SUA).

În septembrie 1946, decide să părăsească România. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția sa, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

Sosirea pe aeroportul Băneasa a violonistului Yehudi Menuhin (stg.), a fost întâmpinat de George Enescu (dr.), 1946.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

În anul 1954, termină la Paris ''Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33''. În noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, George Enescu a suferit un atac cerebral. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul ''Paganini'', din partea organizației ''Association d'entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM''. La 23 ianuarie 1955, are loc prima audiție a ''Simfoniei de cameră'', la Paris.

George Enescu s-a stins din viață la 4 mai 1955, în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul ''Pere Lachaise'', din capitala Franței.

''S-a sfârșit... Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, și se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraș unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârșit. Drumul a fost lung, desigur. Ce scurt mi s-a părut!'', se încheie ''Amintirile lui George Enescu'' (''Les Souvenirs de Georges Enesco'', Bernard Gavoty).

După moartea marelui artist, Marea Adunare Națională și Consiliul de miniștri al RPR au decis instituirea Concursului Internațional ''George Enescu'' și organizarea unui concurs pentru ridicarea unei statui lui Enescu. În 1956, este inaugurat, la București, Muzeul ''George Enescu'', în clădirea din Calea Victoriei, unde a locuit un timp marele muzician.

Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei ''Santa Cecilia'' din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română. AGERPRES/(Documentare - Roxana Losneanu, editor: Andreea-Gabriela Onogea, editor online: Andreea Preda)