Carol I (domnitor 10 mai 1866-10 mai 1881; rege 10 mai 1881-27 sept. 1914) înceta din viaţă la Sinaia, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, după o domnie lungă de 48 de ani. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a Familiei Regale a României, unde, după numai doi ani era înmormântată şi soţia sa Elisabeta (17/29 decembrie 1843-18 februarie 1916). Aşa cum fusese stabilit încă din 18 martie 1889, regelui Carol I, care nu avea alţi urmaşi (singurul copil, Maria, a murit la vârsta de patru ani, în 1874), i-a urmat la domnie, nepotul său, Ferdinand, declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de ''Alteţă Regală Principe de România''.

În timpul domniei sale, România a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran. Proclamată de Parlament, întrunit în şedinţă extraordinară la 9/21 mai 1877, independenţa României a fost obţinută pe câmpul de luptă, în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, de către Armata română condusă de domnitorul Carol şi a fost recunoscută de Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), la care a participat şi o delegaţie a României, reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. România, prin Tratatul de la Berlin (semnat la 1/13 iulie 1878), avea să primească în componenţa sa provincia istorică a Dobrogei, care îi oferea gurile Dunării şi accesul la mare. Rusia anexa însă trei judeţe din sudul Basarabiei, conform https://casamajestatiisale.ro/.

După obţinerea şi recunoaşterea independenţei, Parlamentul a proclamat România regat la 14/26 martie 1881. Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. În Raportul Consiliului de Miniştri se sublinia: ''România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent''. Încoronarea lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, s-a desfăşurat la Bucureşti. Coroana purtată cu acest prilej de Carol I a fost turnată din oţelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna, în noiembrie 1877, indică site-ul https://peles.ro/.

În 1866, Unirea Principatelor Române realizată la 24 ianuarie 1859, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, era ameninţată cu anularea. Au fost reluate, în aceste împrejurări, discuţiile privind aducerea în România, a unui prinţ străin, urmărindu-se în principal, prin această acţiune, desprinderea Principatelor din aria de dominaţie a Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei lor. Locotenenţa Domnească (organ administrativ politic creat la 11 februarie 1866 pentru a ţine locul domnitorului Al.I. Cuza detronat) l-a trimis pe Ion C. Brătianu în Occident. Iniţial, Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei a fost propus viitor domnitor al Principatelor Unite. În urma refuzului acestuia, Ion C. Brătianu s-a întâlnit la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866, cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck. Un plebiscit desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, l-a ales, cu 685.000 de voturi, contra 224, pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen domnitor al României. (''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I'', Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1; ''O istorie a românilor'', Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Prinţul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al prinţului Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, din ramura romano-catolică a vechii dinastii germane de Hohenzollern, şi al prinţesei Joséphine Frederica Luise de Baden. A absolvit cursurile şcolii superioare de cadeţi (1856) şi a urmat cursurile Şcolii de artilerie şi geniu din Berlin (1857). A participat şi la audierea unor cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn (1863). Până în 1866 a fost locotenent în Regimentul 2 dragoni de gardă. În 1864, a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei.

La 10/22 mai 1866 după o călătorie deloc uşoară, însoţit de Ion C. Brătianu, prinţul a intrat în Bucureşti. În dealul Mitropoliei a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon şi după un scurt Te Deum, prinţul Carol a depus jurământul, Parlamentul proclamându-l principe constituţional, sub numele de Carol I. La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol. Carol I a cunoscut-o pe principesa Elisabeta de Wied, la 30 septembrie/12 octombrie 1869, în localitatea Koln. Cei doi s-au logodit la 4/16 octombrie, iar căsătoria a avut loc la Neuwied, în ziua de 3/15 noiembrie. Prima prinţesă română din familia Hohenzollern, Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1871, însă în 1874 s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a murit. În această situaţie, Carol a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, se arată pe site-ul https://peles.ro.

Domnitorul Carol I şi-a stabilit, pentru început, trei obiective principale, şi anume: stabilitate politică prin regim constituţional, modernizare şi continuitate dinastică. Însă, primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o agitată viaţă politică şi printr-o mare instabilitate guvernamentală. La 29 iunie/11 iulie 1866, Parlamentul a votat în unanimitate noua Constituţie a ţării, folosind ca model constituţia Belgiei, pe care Carol a depus, a doua zi, jurământul: ''Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului roman, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului''. Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea ţării: ''Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România''. În Constituţie nu era menţionată dependenţa faţă de Imperiul Otoman. Constituţia a rămas în vigoare până în 1938, cu unele modificări: încorporarea Dobrogei, independenţa ţării şi naturalizarea evreilor (octombrie 1879); transformarea României în Regat şi lărgirea dreptului de vot (1884); principiul exproprierii şi votul universal (1917), legifera principiul separării puterilor statului şi consfinţea Unirea de la 1918 (1923).

Primul executiv român care a depus jurământul în faţa domnitorului Carol I a fost guvernul condus de Lascăr Catargiu (11 mai 1866-15 iulie 1866), conform volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I'' (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1). Cele două partide, care au guvernat pe rând, au fost Partidul Liberal şi Partidul Conservator, create oficial în 1875 şi 1880, cărora li s-a adăugat din 1908, Partidul Conservator Democrat. În rândurile lor au activat numeroşi oameni politici importanţi, personalităţi recunoscute pe plan european: Ion C. Brătianu (1821-1891), Petre P. Carp (1837-1918), Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), Take Ionescu (1858-1922), Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), Spiru Haret (1851-1912) ş.a., notează lucrarea ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Concomitent cu obţinerea stabilităţii politice, s-au desfăşurat, pe mai multe planuri, acţiuni de modernizare a ţării. Astfel, în vederea dezvoltării economiei naţionale a fost adoptată moneda naţională - leul, demers început de Alexandru I. Cuza, şi finalizat în 1867. A fost înfiinţată Monetăria statului în 1870, când s-au bătut primele monezi de argint, iar în 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României. În 1869, a fost inaugurată oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret (de la 173 km în 1869, reţeaua feroviară a ajuns, în 1914, la 2.250 km), urmată în 1872 de inaugurarea Gării de Nord din Bucureşti, care s-a numit până în 1888, Gara Târgoviştei. În 1895 a fost inaugurat Podul Carol I, peste Dunăre, de la Feteşti-Cernavodă proiectat de inginerul Anghel Saligny, cel mai mare din Europa la acea vreme. A fost adoptată Legea de încurajare a industriei naţionale (12/24 mai 1887) prin care se acordau scutiri de impozite, reduceri pe calea ferată şi întâietate la furniturile publice. Numărul fabricilor a crescut, remarcabil, de la 39 în 1866 la 461 în 1906. România era, însă, o ţară agricolă, exportând cereale (între 1910-1914) în proporţie de 73,7%, restul fiind reprezentat de lemn şi produse petrolifere, notează volumul ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008). Tot în această perioadă au fost construite Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, Castelul Peleş. În Bucureşti, între 1880-1883, cursul râului Dâmboviţa a fost amenajat şi în 1882, a fost introdus iluminatul electric, potrivit https://casamajestatiisale.ro/.

La 10 mai 1877, Carol I a instituit prima decoraţie românească - Ordinul Naţional ''Steaua României'', în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, conform https://casamajestatiisale.ro/. A înfiinţat, apoi, Ordinul Naţional Coroana României, la 14 martie 1881. În 1906, regele Carol I a sărbătorit 40 de ani de domnie, un evenimentul ce a avut o însemnătate istorică. În acel an, regele a inaugurat 40 de spitale rurale şi a promulgat o lege prin care a creat Ordinul "Carol I".

Regele Carol I, împreună cu principalii reprezentanţi ai politicii româneşti, a dus o politică externă a realităţilor date. De teama Rusiei şi a intenţiilor ei expansioniste în Balcani, în sistemul de alianţe ce s-a conturat în Europa, Carol I şi guvernul I.C. Brătianu s-au apropiat de Puterile Centrale, încheind la 18/30 octombrie 1883, la Viena, un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria, la care au aderat Germania (în aceeaşi zi) şi Italia (3/15 mai 1888), potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007). Acest Tratat constituia singura soluţie a momentului pentru a contracara o eventuală ofensivă a Rusiei împotriva României. Politica externă a ţării noastre la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX- lea, promovată de regele Carol I, a urmărit consolidarea independenţei şi apărarea integrităţii teritoriale. România a urmărit să rămână cât mai mult cu putinţă în afara unui conflict european, obiectivul lui Carol I fiind plasarea neutralităţii ţării sub protecţia Triplei Alianţe.

România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de ''arbitru balcanic'' prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care României i-a revenit partea din sudul Drobrogei (judeţele Durostor cu reşedinţa la Silistra, şi Caliacra cu reşedinţa la Bazargic, reprezentând Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 km pătraţi şi o populaţie de 378.027 de locuitori) până la linia Turk-Smil-Ekrene.

Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. În contextul în care Austro-Ungaria, care declarase război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, indicând tratatul semnat în 1883, regele Carol I a convocat la Castelul Peleş, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană. Din primul moment, regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, afirmând cu hotărâre ''că datoria României e să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă'' fiind convins de victoria germană, notează volumul ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Dar cei prezenţi s-au pronunţat pentru neutralitate, afirmând că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. În faţa acestei situaţii, regele Carol I a conchis: ''constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră'', potrivit volumului ''Istoria românilor. De la independenţă la Marea Unire (1878-1918)'' (vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

* Explicaţie foto din deschidere: Bustul Regelui Carol I, creaţia artistului Dimitrie Măţăoanu, expus la Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), la vernisajul expoziţiei ''1913. Al Doilea Război Balcanic şi Pacea de la Bucureşti'', organizate cu ocazia împlinirii unui secol de la semnarea, la Bucureşti, a Tratatului de Pace care punea capăt celui de-al Doilea Război Balcanic (10 august 1913), Bucureşti, 8 august 2013.