Bucureştii au existat ca aşezare urbană, ca târg, cu mult înainte de domnia lui Vlad Ţepeş, chiar înainte de întemeierea statului medieval Ţara Românească, la începutul secolului XIV. Lui Ţepeş i s-ar datora doar ridicarea unei cetăţi la Bucureşti sau refacerea ei şi, fireşte, atestarea documentară. La 13 iunie 1458, Vlad Ţepeş emisese un act în latină "lângă cursul apei Dâmboviţa" ("iuxta fluvium acque Domboviche"), expresie care se referea după toate probabilităţile la Bucureşti, se arată în lucrarea "Istoria Bucureştilor" (Constantin G. Ciurescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979).

Iniţial, primele capitale ale statului muntean au fost situate aproape de munţi, la Curtea de Argeş şi Câmpulung, pentru a se deplasa apoi mai către sud, la Târgovişte, apoi la Bucureşti, aşezare promovată spre mijlocul secolului XV ca reşedinţă domnească. Bazinul mijlociu al râului Argeş a reprezentat o zonă de intensă locuire, peste 200 de sate fiind atestate, în documentele privind secolele XIV-XVI, în zona geografică cuprinsă între Găeşti şi Comana, lotul cel mai important constatându-se în zona actualei capitale. Astfel, formarea iniţială a târgului (existent în secolul XIV, conform cercetărilor arheologice) prin ridicarea unuia dintre satele zonei care va da numele viitoarei aşezări urbane, se explică prin creşterile demografice ale zonei, prin necesităţile statului muntean a cărui consolidare implica ridicarea unui centru important în zona de câmpie, fapt ce a determinat domnia să aşeze, încă din secolul al XIV-lea, pe aceste locuri, o primă cetăţuie, nedepăşind suprafaţa de 160 metri pătraţi, identificată de arheologi în zona Curţii Vechi. Această modestă întăritură a purtat numele de cetatea Dâmboviţei (apare menţionată în unele izvoare maghiare în 1368 şi 1397) şi a coexistat probabil cu începuturile târgului Bucureştilor, al cărui întemeietor, potrivit tradiţiei, exprimată şi de italianul Luccari în 1605, este considerat a fi ciobanul Bucur sau legendarul Negru Vodă.

La mijlocul secolului al XV-lea, domnitorul muntean Vlad Ţepeş a fost cel care a ridicat aici o nouă cetate, a Bucureştilor, vechea denumire dispărând, probabil tocmai datorită dezvoltării târgului şi creşterii sale în însemnătate. Noua cetate a avut o suprafaţă de patru ori mai mare decât cetăţuia din secolul XIV şi Ţepeş i-a acordat întreaga însemnătate ca avanpost spre Dunăre, de unde venea marea ameninţare otomană, conform lucrării "Bucureşti. Ghid Turistic" (Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Editura Sport-Turism, 1978).

Ziua 'Porţi deschise' la şantierul Palatului voievodal 'Curtea Veche' din strada Franceză, aflat în curs de consolidare, eveniment organizat de Compania Municipala Consolidari S.A, 2021.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO 

Prima consemnare scrisă a denumirii cetăţii Bucureştilor datează din 20 septembrie 1459 şi există într-un document emis de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (1448; 1456-1462; 1476), care se încheie cu menţiunea că ''s-a scris în Cetatea Bucureşti'' (reşedinţa sa din perioada anilor 1458-1462). Voievodul a întărit, la această dată, lui Andrei cu fiii săi - Iova, Drag şi unui al patrulea - proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi muncă. Documentul, scris în limba slavă şi numit hrisov, a fost dat "în cetatea Bucureşti". Acest document este important nu numai prin faptul că atestă în mod precis şi sigur existenţa cetăţii, dar şi prin aceea că arată Bucureştii ca reşedinţă domnească. Un al doilea act în acest sens este un hrisov din 10 februarie 1461, prin care Ţepeş a întărit "slugilor" sale, Bîre şi Godea, satul Godenii: actul fiind dat tot în "cetatea Bucureşti". O altă menţiune, mai puţin precisă, este cea din 4 iunie şi 10 august 1460, care formula "din cetatea râului Dâmboviţa", arată istoricul Constantin G. Ciurescu, în lucrarea "Istoria Bucureştilor" (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979).

Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capital[; muzeul păstrează vestigiile fostei Cetăţi de Scaun a Bucureştiului, 1973.

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/Arhiva istorică AGERPRES 

În patru din cei şase ani de domnie, Vlad Ţepeş a stat la Bucureşti, cancelaria sa emiţând hrisoave de proprietate: din cele 25 de documente, 18 au fost emise de la Bucureşti, se arată în lucrarea "Enciclopedia geografică a României" (Dan Ghinea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002). Această preferinţă, justificată nu numai din considerente strategice, dar şi de posibilităţile economice ale aşezării, a avut la rândul său urmări pozitive. Domnul a fost însoţit pe perioada de şedere în Bucureşti de familia şi curtea sa, cu marii dregători şi subalternii acestora, de corpul de oaste care asigura paza sa, a curţii şi a oraşului de reşedinţă. Prezenţa acestora, sub raportul locuinţei, hranei, îmbrăcămintei, deplasării, a însemnat pentru meşteşugarii şi negustorii oraşului, dar şi pentru întreaga zonă rurală, un câştig financiar. Populaţia a crescut, au fost ridicate locuinţe noi, cetatea şi-a mărit suprafaţa.

Ziua 'Porţi deschise' la şantierul Palatului voievodal 'Curtea Veche' din strada Franceză, aflat în curs de consolidare, eveniment organizat de Compania Municipala Consolidari S.A, 2021.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO 

Urmaşii săi la domnie, din a doua jumătate a secolului XV şi începutul secolului XVI, îndeosebi fratele său, Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi), apoi Basarab (cel Bătrân) Laiotă (1473-1477, cu întreruperi), Basarab (cel Tânăr) Ţepeluş (1477-1482), Vlad Călugărul (1481-1495), Mihnea cel Rău (1508-1509), Vlad Înecatul (1530-1532), au preferat Bucureştiul ca reşedinţă domnească în locul Târgoviştei (capitala Ţării Româneşti în secolele XV-XVII), acesta devenind de cele mai multe ori a doua capitală a ţării.

Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capitală; muzeul păstrează vestigiile fostei Cetăţi de Scaun a Bucureştiului, 1995.

Foto: (c)  ADRIAN OLTEAN /Arhiva istorică AGERPRES  

După ce domnia a fost preluată de Radu cel Frumos, fratele lui Ţepeş, care a acceptat dominaţia sultanului, Bucureştii au apărut pentru prima oară în documente cu funcţia de cetate de scaun. La 15 noiembrie 1469, un dregător domnesc din Bucureşti dă primul act: o scrisoare, în limba latină, pe care Neagul, marele vornic, a trimis-o sibienilor, arătând că a judecat pricina dintre un braşovean şi patru greci, negustori de piper, pricină în care era implicat şi un "italian" şi că a dat dreptate celui dintâi. Scrisoarea arată, totodată, existenţa a numeroşi negustori străini pe teritoriul Ţării Româneşti, la Târgovişte şi Bucureşti, cele două capitale.

Ziua 'Porţi deschise' la şantierul Palatului voievodal 'Curtea Veche' din strada Franceză, aflat în curs de consolidare, eveniment organizat de Compania Municipală Consolidări S.A., 2021.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO 

Mai multe acte în latină datate 1476 în "cetatea nouă" s-au păstrat din vremea lui Laiotă Basarab, urmaşul lui Radu cel Frumos. Pisarul unui document intern, din 19 ianuarie 1480, a întrebuinţat chiar expresia "în cetatea nouă de scaun Bucureşti". Tot în 1476, la sfârşitul toamnei, Vlad Ţepeş, însoţit de o armată a regelui maghiar Matia (Mateiaş) Corvin şi având sprijinului lui Ştefan cel Mare, care intrase cu oastea sa în Ţara Românească, a izbutit să ocupe tronul. Comandatul armatei ungare, Ştefan Bathory, a scris "în apropiere de Bucureşti", la 11 noiembrie, o scrisoare; după cinci zile, la 16 noiembrie, cu tot contingentul important turcesc venit în ajutorul lui Laiotă, oraşul a căzut în mâinile aliaţilor; prada era bogată şi cuprindea, potrivit unei mărturii contemporane, cai frumoşi, turceşti, multe cămile, arme şi muniţii, câteva steaguri remarcabile. Cu acest prilej, Bucureştii sunt menţionaţi de Mateiaş Corvinul, în scrisoarea pe care o adresează papei Sixt al IV-lea "drept cetatea cea mai puternică a ţării, întărită şi prin lucrări de artă şi de la natură". Iar într-o altă scrisoare, din 4 decembrie 1476, o numeşte "cetatea cea mai puternică a acelei ţări". Ţepeş nu a putut păstra tronul. Laiotă, însoţit de turci, s-a întors, şi în cadrul unei lupte date lângă Bucureşti, în decembrie, l-a învins pe Ţepeş, care cade pe câmpul de bătălie.

Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capitală; muzeul păstrează vestigiile fostei Cetăţi de Scaun a Bucureştiului, 1995.

Foto: (c)  ADRIAN OLTEAN /Arhiva istorică AGERPRES   

Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul au stat mai mult la Bucureşti decât la Târgovişte, cancelaria emiţând de aici, din capitala cea nouă, majoritatea documentelor. Acte au fost emise de la Bucureşti şi în timpul domniei lui Radu cel Mare, urmaşul lui Vlad Călugărul, cu toate că el alesese Târgovişte drept reşedinţă. Într-unul din ele, datat 20 august 1506, diacul sau logofătul a menţionat că l-a scris în "minunat scaunul Bucureştilor". Acest calificativ a mai apărut şi în alte acte ale perioadei, precum cel din 11 ianuarie 1516, scris "în minunata cetate de scaun Bucureşti". Dintre domnii următori, o deosebită preferinţă a arătat Bucureştilor, Vlad, zis Înecatul, fiul lui Vlăduţ (1530-1532), mare majoritate a actelor fiind emise de aici. Ascensiunea economică şi funcţiile politico-militare au făcut ca oraşul să devină până spre sfârşitul secolului al XV-lea, cea mai importantă reşedinţă a domnilor munteni. Între 1476-1480 cetatea ridicată de Vlad Ţepeş a suferit lucrări de refacere, consolidare şi extindere, ajungând să ocupe o suprafaţă de peste 900 de metri pătraţi, conform "Istoria Bucureştilor" (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979).

În secolul al XVI-lea, Bucureştiul se constituie pe deplin, devenind unul dintre centrele urbane cele mai însemnate în sud-estul Europei. Este perioada în care apar primele edificii remarcabile, în primul rând, palatul voievodal (Curtea Veche) şi biserica de lângă el (Buna Vestire), ambele ridicate sub domnia lui Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559). Viaţa economică a luat amploare prin creşterea numărului de meşteşugari, cea comercială prin creşterea numărului de negustori autohtoni şi străini (în special greci). În aceeaşi perioadă, a avut loc organizarea oraşului din punct de vedere administrativ. Primul judeţ constatat documentar este un anume Necula, în 1563. Oraşul era condus de sfatul mic, compus din judeţ şi pârgari, şi din sfatul mare în care intrau negustori, meseriaşi, preoţi. Sfatul mic era ales de obştea aşezării, iar judeţul era ales anual. El şi pârgarii reprezentau comunitatea orăşenească, îi apărau privilegiile şi apărau moşia de încălcări. Oraşul de pe Dâmboviţa era mai dezvoltat pe partea stângă a râului, pe partea dreaptă fiind ridicate câteva construcţii bisericeşti. ("Bucureşti. Ghid Turistic", Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Editura Sport-Turism, 1978)

Ziua 'Porţi deschise' la şantierul Palatului voievodal 'Curtea Veche' din strada Franceză, aflat în curs de consolidare, eveniment organizat de Compania Municipală Consolidări S.A., 2021.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO 

În toamna lui 1594, Mihai Viteazul a ridicat steagul luptei antiotomane la Bucureşti. Ocupat de armata otomană condusă de Sinan Paşa în vara şi toamna lui 1595, oraşul a fost distrus, iar locuitorii săi împrăştiaţi. Bucureştiul şi-a recăpătat poziţia de reşedinţă domnească în timpul domniei lui Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623), când a cunoscut o perioadă de linişte şi bunăstare, ajungând la 1.500 de case şi cca 20.000 de locuitori. Numărul meşteşugarilor era în creştere, ei grupându-se pe cartiere, pe anumite uliţe şi frăţii, transformate ulterior în bresle. Prăvăliile devin mai numeroase, apar târgurile de jos şi de sus, marcând dezvoltarea oraşului, dar şi a vieţii sale economice; apar hanurile care cuprind în interior şi prăvălii. Se observă o creştere accentuată a boierimii, odată cu statornicirea definitivă a capitalei în Bucureşti. Domeniile feudale din interiorul oraşului cresc în dauna târgoveţilor supuşi deposedării şi exploatării domneşti, mănăstireşti şi boiereşti. Contradicţiile de clasă cresc, în 1655 fiind înregistrată prima răscoală de proporţii în istoria oraşului, cea a seimenilor şi dorobanţilor, cărora li s-au adăugat păturile sărace ale populaţiei.

Bucureştiul a devenit, în 1659, capitala permanentă a Ţării Româneşti, oraşul dezvoltându-se timp de aproape şase decenii fără să mai cunoască ocupaţia străină sau jafuri, aria lui extinzându-se tot mai mult (cca 25 de mahalale cu cca 6.000 de case, la sfârşitul secolului XVII). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Mihaela Tufega; editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreeea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capitala; muzeul pastreaza vestigiile fostei Cetati de Scaun a Bucurestiului, 1973.