Unul dintre cei mai dedicaţi reprezentanţi ai cauzei Revoluţiei de la 1848, Nicolae Bălcescu a fost un model prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji necondiţionat poporul căruia îi aparţinea. Născut la Bucureşti, în mahalaua Boteanu, la 29 iunie 1819, într-o familie de mici boieri, el a luat numele mamei sale, Zinca Bălcescu, tatăl său (Barbu sin Petre Căpitanul) murind înainte de vreme, potrivit lucrărilor ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995) şi "Dicţionar biografic de istorie a României" (Editura Meronia, 2008). Şi-a început educaţia acasă cu un arhimandrit grec şi, apoi, cu J.A. Vaillant, profesor de franceză şi română la Colegiul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, unde şi-a continuat studiile (1832-1835). Aici, i-a avut ca profesori pe Florian Aaron şi pe bănăţeanul Eftimie Murgu şi tot aici l-a cunoscut pe Ion Ghica, între cei doi legându-se o puternică prietenie.

Din cauza situaţiei materiale precare, nu a putut studia în străinătate, cu toate că ştia limbile franceză, engleză, greacă şi latină. Tot lipsurile materiale l-au determinat să se angajeze în armată, în iulie 1838, la 19 ani, cu gradul de iuncăr (cadet), în escadronul de cavalerie. Având studii, a fost însărcinat să predea cunoştinţe elementare de citit, geografie şi istorie ostaşilor fără carte. Cariera militară s-a încheiat brusc, atunci când tânărul Bălcescu s-a implicat în mişcarea revoluţionară din 1840 iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, J.A. Vaillant), care avea ca ţeluri naţionale instituirea republicii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, potrivit volumului ''Istoria românilor (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Descoperită de autorităţi, mişcarea a fost anihilată. Membrii săi, în frunte cu Dimitrie Filipescu, au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Bălcescu a fost considerat minor, fiind condamnat doar la trei ani de închisoare. Detenţia a fost grea, sănătatea fiindu-i şubrezită. A fost graţiat în aprilie 1842.

Arestarea l-a făcut mai prudent, dar nu l-a îndepărtat de mişcarea revoluţionară. În 1843 a devenit membru al Societăţii Literare, dar şi unul dintre întemeietorii, împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, ai societăţii secrete ''Frăţia'', cu deviza ''Dreptate, Frăţie'', care a pregătit Revoluţia de la 1848. A întreprins numeroase călătorii prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, prin publicarea, în 1844, în revista ieşeană ''Propăşirea'', a studiului ''Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum'', în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare, potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

A editat ''Magazin istoric pentru Dacia'' (1845-1848) împreună cu August Treboniu Laurian. Aici, a publicat, în 1846, ''Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri'', care oferea raţiunile teoretice, economice şi istorice privind desfiinţarea muncii servile, conferind problemei importanţă primordială, naţională, potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ''Question economique de Principautes Danubiennes'' (1850). Tot aici a publicat, în 1845, un ''Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor'', notează ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995).

Formarea sa s-a desăvârşit în perioada în care s-a aflat la Paris, 1846-1848, când a activat în Societatea Studenţilor Români şi a participat la mişcările revoluţionare care începuseră în capitala Franţei (februarie 1848). În aceste împrejurări, membrii Societăţii Studenţilor Români au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, Nicolae Bălcescu i-a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie 1848, pe toţi ''moldo-românii''. La întrunire au participat Al.G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români era întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o influenţă însemnată şi asupra lui Bălcescu.

Revoluţia română de la 1848 ''n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală - mai evidenţia el - fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi'', aşa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu. (''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'', vol I., TOM VII, Editura Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în ţară în martie 1848. Împreună cu Ion Ghica şi Al.G. Golescu (Negru) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. A colaborat la redactarea "Proclamaţiei de la Islaz'' - un proiect de constituţie -, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Ţara Românească era ameninţată, în acel moment, de intervenţiile represive ale imperiilor rus şi otoman, astfel încât noul regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Au fost desfiinţate rangurile boiereşti, a fost hotărâtă eliberarea deţinuţilor politici, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, s-a decretat dreptul oricărui român ''de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor''.

La 11 iunie 1848, Nicolae Bălcescu a fost numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a renunţat, preferând funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. Însă, atât el, cât şi succesorul său, Ion Voinescu II, au desfăşurat o activitate menită a sublinia noua poziţie, deplin autonomă, a ţării şi chiar aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară (cele mai importante organe de presă fiind "Pruncul român", "Poporul suveran", iar pentru sate, "Învăţătorul satului") şi a fost decretată înfiinţarea gărzii naţionale, insistându-se asupra organizării unităţilor de dorobanţi şi panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluţionar, privind problema agrară şi reforma electorală, întârzia din cauza unor împrejurări interne şi mai ales externe. Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenenţă Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăţia care urma să plece la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Atât misiunea, cât şi întreaga mişcare revoluţionară au eşuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în ţară, însă a fost arestat de turci şi îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. În februarie 1849, a ajuns la Constantinopol, unde a fost secretar al emigraţiei române şi a participat la unele acţiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluţia din Muntenia.

Conştient că din capitala otomană nu putea realiza prea multe pentru ţară, a plecat în Transilvania, unde a intrat în contact cu revoluţionarii români şi maghiari. S-a întâlnit cu generalul Iosif Bem şi cu Kossuth Lajos, conducătorul revoluţiei maghiare, care a fost de acord cu ''Proiectul de pacificaţie'', ce a şi fost semnat la 2 iulie 1849. Acordul prevedea o înţelegere între revoluţionarii români şi maghiari din Transilvania. Nicolae Bălcescu s-a întâlnit la Câmpeni cu Avram Iancu, care a decis neutralitatea românilor faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, dar aceştia nu şi-au respectat promisiunea şi s-a ajuns din nou la un conflict între cele două părţi. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu a reuşit să plece, în octombrie 1849 aflându-se din nou la Paris. A făcut încă o dată eforturi mari pentru a organiza emigraţia în vederea pregătirii unei noi revoluţii, conform ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susţinută activitate diplomatică să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. S-a întors la Paris, unde în noiembrie 1850 a scos revista "România viitoare" (număr unic). Bolnav, dar şi dezamăgit şi mâhnit de conflictele permanente dintre exilaţii români, Nicolae Bălcescu a renunţat în mare măsură la activitatea politică. S-a stabilit la Paris, la Ville d'Avray, în primăvara anului 1851. S-a mutat la Hyeres, spre sfârşitului anului. La sfârşitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc şi la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole şi s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Dintre scrierile sale, cea mai importantă, ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', a fost publicată postum, în 1877, prin grija lui Al.I. Odobescu, conform lucrării "Dicţionar biografic de istorie a României" (Editura Meronia, 2008). Între lucrările din timpul vieţii, se află: ''Drepturile românilor către Înalta Poartă'' (Bucureşti, 1848), ''Mersul revoluţiei în istoria românilor'' (1850), ''Despre împroprietărirea ţăranilor'' (1850), ''Reforma socială a românilor'' (1850), ''Mişcarea românilor din Ardeal la 1848'' (1851). Postum au fost publicate: ''Biografii istorice'' (Bucureşti, 1901); ''Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român'' (Bucureşti, 1903); ''Patru studii istorice'' (Bucureşti, 1928); ''Scrieri istorice'' (Craiova, 1930); ''Opere'' (t. I: ''Scrieri istorice, politice şi economice, partea I-II, Bucureşti, 1940, t. II: ''Scrisori şi scrieri inedite'', Bucureşti, 1948); ''Opere complete'', vol. I: ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1940, vol. II: ''Studii şi biografii istorice'' (Bucureşti, 1944); ''Scrieri sociale'' (Bucureşti, 1947); ''Opere'' (Bucureşti, 1952); ''Opere'' vol. I: ''Studii şi articole'', vol. II: ''Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1953, vol. III: ''Corespondenţă' (1964); ''Opere alese'' (I-II, Bucureşti, 1960); ''Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre'' (1970); ''Scrieri alese'' (Bucureşti, 1973); ''Opere'' (I-IV, Bucureşti, 1974-1990), potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)