La 6 mai 1994, a fost dat în folosinţă Canalul Mânecii / Tunelul Canalului (Channel Tunnel sau, prescurtat, "Chunnel"), celebra cale de comunicaţii care leagă Anglia de Franţa (localitatea Folkestone de oraşul Calais) prin subteran, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul are o lungime de 31,5 mile sau 50,45 km. Este echivalentul a 169 de Turnuri Eiffel stivuite unul peste altul. 23,5 mile (37,9 km) se află sub Canalul Mânecii, ceea ce îl face cel mai lung tunel submarin din lume.

Canalul Mânecii este format din trei tuneluri: două pentru traficul feroviar şi un tunel central pentru servicii şi securitate. Tunelul circulă între Folkestone şi Sangatte (lângă Calais) şi este utilizat atât pentru traficul de marfă, cât şi pentru traficul de pasageri. Pasagerii pot călători fie cu autocarul, fie cu autovehicule. Autoturismele şi camioanele sunt încărcate pe platforme feroviare pentru a trece dintr-o ţară în alta, iar pasagerii circulă cu trenul Eurostar, conform site-ului www.getlinkgroup.com. Trenurile pot călători prin tunel cu viteze de până la 160 km (100 mile) pe oră; călătoria durează aproximativ 35 de minute, potrivit site-ului www.britannica.com.

Operaţiunea de săpare a tunelului între Marea Britanie şi Franţa, pe sub Canalul Mânecii, s-a încheiat la 1 decembrie 1990, când avut loc prima joncţiune a galeriilor franceză şi engleză. Săpăturile au început de ambele părţi ale strâmtorii Dover în 1987-1988.

Tunelul Canalului Mânecii este unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată în Marea Britanie. Durând mai mult de cinci ani până la finalizare, cu participarea a peste 13.000 de muncitori din Anglia şi Franţa, tunelul a fost numit una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne, notează www.eurotunel.com.

Costul total al lucrărilor a ajuns la 4,65 miliarde de lire sterline, ceea ce ar fi echivalentul a 12 miliarde de lire sterline în banii actuali, precizează www.eurostar.com.

Când s-a decis construcţia unui tunel feroviar de 32 de mile sub Canalul Mânecii, inginerii s-au confruntat cu o provocare uriaşă. Nu numai că trebuiau să construiască unul dintre cele mai lungi tuneluri din lume, dar oamenii trebuie convinşi că pasagerii vor fi în siguranţă într-un tunel de această dimensiune. Incendiile în tunel erau frecvente la acel moment. Problema a fost rezolvată prin construirea unei căi de evacuare.

Tunelul Canalului constă de fapt din trei tuneluri. Două dintre aceste căi de circulaţie sunt de dimensiuni mari şi servesc traficului feroviar. Între aceste două tuneluri există un tunel de serviciu, mai mic, care este de fapt o cale de evacuare de urgenţă. Există, de asemenea, mai multe pasaje "cross-over", care permit trenurilor să treacă de la o cale la alta. Tunelul de întreţinere, aflat între cele două tuneluri de cale ferată permite accesul şi evacuarea pasagerilor în caz de incidente. De asemenea, este menţinut în stare presurizată pentru a nu permite fumului să circule prin el în caz de incendiu în tunelurile de cale ferată.

La doar un an de la deschiderea tunelului, acest proiect de inginerie a fost pus la încercare. Treizeci şi una de persoane au fost prinse într-un incendiu izbucnit într-un tren care venea din Franţa. Construcţia a funcţionat perfect, toată lumea a putut scăpa prin tunelul de serviciu.

În prezent, trenurile trec prin tunel cu viteze de până la 100 de mile pe oră şi este posibil să ajungi de la un capăt la altul în doar 30 de minute.

Multe dintre maşinile de forat utilizate au fost lungi cât două terenuri de fotbal.

În primii cinci ani de funcţionare ai tunelului, trenurile au transportat 28 de milioane de pasageri şi 12 milioane de tone de marfă.

Ideea veche a construirii unui tunel sub Canalul Mânecii a fost reînviată în 1986 de Marea Britanie şi Franţa. Proiectul a fost finanţat de un consorţiu de corporaţii şi bănci britanice şi franceze; compania anglo-franceză care operează tunelul se numeşte Eurotunnel.

Primul proiect concret al unei subtraversări a Canalului Mânecii i-a aparţinut inginerului de mine francez Albert Mathieu-Favier. Aceasta prevedea un tunel cu două niveluri. Cel superior, pavat şi iluminat de lămpi cu ulei urma să fie traversat de poştalioane, iar cel inferior pentru drenarea apei de infiltraţie. Anul următor, Henry Motray propune un tunel subacvatic realizat din secţiuni prefabricate din fier, conform surselor citate.

Pe 25 august 1855, regina Victoria a Marii Britanii şi Napoleon al III-lea al Franţei au aprobat proiectul unui tunel submarin realizat de inginerul de mine Thomé de Gamond. Proiectul a fost prezentat la Expoziţia Universală de la Paris din 1867, iar în 1880 au avut loc primele excavări cu maşini de săpat tuneluri de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii.

La 26 iulie 1957, Louis Armand, directorul Societăţii Naţionale a Căilor Ferate din Franţa a constituit Grupul de Studiu pentru Channel Tunnel. Acest grup a prezentat guvernelor francez şi britanic o propunere de legătură pe sub Canalul Mânecii, cuprinzând două tuneluri separate de cale ferată şi un tunel de întreţinere, între acestea. Abia în 1973 va fi semnat tratatul dintre Franţa şi Marea Britanie de către Edward Heath, premierul britanic, şi Georges Pompidou, preşedintele francez. Doi ani mai târziu, proiectul este oprit din cauza crizei petrolului şi a dificultăţilor financiare.

Totuşi, proiectul nu a fost abandonat. Guvernele francez şi britanic au chemat la consultări investitori privaţi pentru construcţia şi operarea viitorului canal. Au fost selectate patru propuneri - un tunel, un pod suspendat, o serie de insule artificiale, poduri şi un tunel şi un proiect de autostradă şi cale ferată. Proiectul câştigător a fost declarat cel al Eurotunelului prezentat de către un consorţiu franco-britanic.

La 12 februarie 1986 este semnat Tratatul de la Canterbury între Franţa şi Marea Britanie pentru construcţia Eurotunelului, iar la 14 martie a fost semnat Acordul de concesiune pentru finanţarea şi administrarea Channel Tunnel în favoarea "France-Manche SA / The Channel Tunnel Group Ltd." pentru o perioadă de 55 de ani.

Săpăturile au început la 15 decembrie 1987 în partea britanică şi la 28 februarie 1988 în partea franceză. Cele două părţi ale tunelului de întreţinere au fost unite la 1 decembrie 1990 la ora locală 12.12, tunelul de nord a fost unificat la 22 mai 1991, ora 12.00 iar cel de sud la 28 iunie 1991, ora 12.50. Instalaţiile au fost montate în 1994, din ianuarie până în aprilie şi tot în acele luni au fost realizate şi testele întregului sistem.

La 6 mai 1994, Channel Tunnel a fost inaugurat de către regina Elisabeta a II-a şi de către preşedintele François Mitterand. Primul tren comercial a circulat prin tunel la 1 iunie 1994.

Volumul traficului de pasageri între tuneluri a atins vârful la 18,4 milioane în 1998, a scăzut la 14,9 milioane în 2003 şi a crescut substanţial de atunci. La momentul deciziei privind construirea tunelului, în primul an erau estimaţi 15,9 milioane de pasageri pentru trenurile Eurostar. În 1995, primul an întreg, cifrele reale au fost puţin peste 2,9 milioane, crescând la 7,1 milioane în 2000, apoi scăzând la 6,3 milioane în 2003. Eurostar a fost iniţial limitat de lipsa unei conexiuni de mare viteză pe partea britanică. După finalizarea "High Speed" în două etape, în 2003 şi 2007, traficul a crescut. În 2008, Eurostar a transportat peste 9 milioane de pasageri, o creştere cu 10% faţă de anul precedent, în ciuda limitărilor de trafic din cauza incendiului din 2008 din Tunelul Mânecii. Numărul de pasageri Eurostar a continuat să crească.

Până în prezent, prin Channel Tunnel au trecut circa 500 de milioane de călători, circa 100 de milioane de vehicule. De asemenea, au traversat Tunelul Canalului Mânecii aproximativ patru milioane de câini şi pisici, reprezentând 80% dintre toate animalele de companie care traversează canalul.

În 2013 a fost lansat serialul "The Tunnel" ("Tunelul"), în care este vorba despre o crimă petrecută în Eurotunel. Multe scene ale serialului sunt filmate chiar în interiorul tunelului, conform www.imdb.com. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com