Eugen Ionescu (Eugene Ionesco), cel despre care criticul literar Vladimir Streinu spunea că ''şi-a construit, în teatrul contemporan, o glorie mondială'', s-a născut la 13/26 noiembrie 1909, la Slatina. Mama sa era fiica unui inginer francez stabilit în România, iar tatăl său, Eugen Ionescu, era avocat.

Cunoscut în afara României sub numele de Eugene Ionesco, conform ortografiei franceze, obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între naşterea lui şi moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale, menţionează www.icr.ro.

Familia sa a plecat în Franţa, la Paris, Eugen Ionescu urmând aici cursurile şcolii primare până în 1924. În copilărie, Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie, cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Se înscrie la Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1928. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1929-1933), dându-şi licenţa în limba şi literatura franceză, după care a fost profesor de limba franceză la câteva licee din Bucureşti şi din provincie, se arată în ''Dicţionarul general al literaturii române'' apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).

A debutat în ''Revista literară a Liceului 'Sf. Sava' '' (1927), iar ulterior a colaborat cu versuri şi în ''Bilete de papagal'' (1928). În 1931, a publicat volumul de debut ''Elegii pentru fiinţe mici'' (versuri).

A colaborat la publicaţii de orientări diverse: ''Ultima oră'', ''Convorbiri literare'', ''Excelsior'', ''Zodiac'', ''Viaţa literară'', ''Azi'', ''Clopotul'', ''Discobolul'', ''România literară'', ''Rampa'', ''Meridian'', ''Familia'', ''Ideea românească'', ''Facla'', ''Vremea'', ''Universul literar'', ''Viaţa românească'' ş.a. O mare parte a scrierilor lui Eugen Ionescu în limba română au rămas risipite în publicaţiile literare ale epocii, unde a colaborat cu eseuri, cronici literare, versuri, pagini de jurnal sau fragmente de roman.

În 1934 îi apare volumul de eseuri ''Nu''. ''Scrise cu vervă, ele lansau opinii nonconformiste şi, în marea lor majoritate, ireverenţioase despre literatura unora dintre scriitorii consacraţi ai timpului - Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu (....) Fapta - aşa cum constata peste câţiva ani Călinescu - a scandalizat, cu toate că 'autorul nu se dovedea chiar aşa de negativ şi-şi permitea doar câteva obiecţii ce prevesteau un talent de polemist cu fraza alertă, franţuzească' ''. (''Dicţionarul general al literaturii române'').

Eugen Ionescu s-a căsătorit în 1936 cu Rodica Burileanu, studentă la filosofie, iar în 1938 a plecat la Paris, cu o bursă oferită de Institutul Francez din Bucureşti, cu intenţia de a-şi pregăti teza de doctorat. În 1940 a revenit pentru scurt timp la Bucureşti, unde a predat la Colegiul ''Sf. Sava''. În 1942 a plecat definitiv la Paris. Din 1945 până în 1955 a fost corector la Editions Administratives şi la Editura Durieu. Totodată, imediat după război, publică traduceri din scriitori români, precum Pavel Dan, Mihai Ralea şi Urmuz. A obţinut cetăţenia franceză în 1950.

Anul 1950 semnifică începutul prodigioasei cariere de dramaturg a lui Eugen Ionescu, cu premiera piesei ''Cântăreaţa cheală'' la Paris (la Theatre des Noctambules, apoi la Theatre de la Huchette). Autorul intră de la acea dată în rândurile avangardei artistice pariziene, devenind mai târziu unul dintre teoreticienii avangardei teatrale din deceniul al şaselea, numită ''teatrul absurdului''.

Excepţionalul său debut în dramaturgie este urmat de o serie de piese reprezentative pentru arta sa: ''Lecţia'' (1951), ''Scaunele'' (1952), ''Victimele datoriei'' (1953), ''Jacques sau supunerea'' (1955), ''Ucigaş fără simbrie'' (1959, piesă jucată şi la Bucureşti, în 1968), ''Rinocerii'' (1959), ''Regele moare'' (1962), ''Pietonul aerului'' (1963), ''Setea şi foamea'' (1966).

Monica Lovinescu scria despre renumitul dramaturg: ''Sub aparenţele comicului, Eugen Ionescu a fost totdeauna un autor tragic. Dar prin burlesc, el se ferea de anumite lacrimi, se apropia pieziş de întrebările esenţiale, umplea vidul existenţei cu scaunele deriziunii, dădea ocol morţii, pitindu-se, să n-o vadă, şi se costuma în măscărici spre a nu fi recunoscut de destin. Iată însă că de la 'Rinocerii' încoace măştile încep să cadă: Eugen Ionescu îşi transformă acum obsesiile în personagii''. La rândul său, Alexandru Paleologu remarca: ''Teatru de avangardă, teatru de idei, integrând tendinţele şi experienţele de artă şi poezie modernă ale veacului al XX-lea, generat de presiunea marilor crize istorice ale acestui veac, teatrul lui Ionescu este (ca să folosim distincţia făcută de Péguy) expresia unei epoci, în vreme ce opera lui Caragiale aparţine unei perioade''. (''Dicţionarul general al literaturii române'').

La 10 aprilie 1964 este reprezentată pentru prima dată în România o piesă a sa, anume ''Rinocerii'', la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în regia lui Lucian Giurchescu, cu Radu Beligan în rolul principal. În 1965 au loc la Bucureşti trei premiere: ''Cântăreaţa cheală'', la Teatrul Mic (regia Valeriu Moisescu), ''Regele moare'', la Teatrul Naţional (regia Moni Ghelerter) şi ''Scaunele'', la Teatrul ''C.I. Nottara'' (regia George Rafael).

În 1968 i-au apărut în România, la Editura pentru Literatură Universală, două volume de ''Teatru'', cuprinzând opt piese traduse în limba română, şi în acelaşi an se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti piesa ''Ucigaş fără simbrie'' (regia Lucian Giurchescu), iar la Teatrul ''Lucia Sturdza Bulandra'' se joacă ''Victimele datoriei'' (regia Crin Teodorescu).

În 1973 îi apare romanul ''Le Solitaire'', iar în 1977 publică volumul de eseuri ''Antidotes''. Doi ani mai târziu, în 1979, apare culegerea de articole ''Un Homme en question''.

Eugen Ionescu a fost distins de-a lungul vieţii cu o serie de premii şi medalii. Astfel, în 1954 primeşte Premiul ''Alphonse Allais'', în 1961 i se acordă titlul ''Chevalier des Arts et des Lettres'', iar în 1966 i se acordă Marele Premiu al Teatrului pentru întreaga sa operă. În 1969 a fost distins cu Premiul ''Prince Pierre de Monaco'', cu Medalia Principatului Monaco şi cu Marele Premiu Naţional pentru Teatru.

La 22 ianuarie 1970 a fost ales membru al Academiei Franceze şi în acelaşi an a primit titlul ''Chevalier de la Legion d'Honneuer'', pentru ca în 1984 să devină ''Oficier de la Legion d'Honneuer''.

A fost ales doctor honoris causa al Universităţii din New York (1971), al Universităţii din Warwick, Marea Britanie (1974), al Universităţii din Tel Aviv, Israel (1975), al Universităţii din Louvain, Belgia (1977), al Universităţii din Katowice, Polonia (1992). Devine membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România la 30 decembrie 1989, iar în 1992 este ales membru al Comitetului Internaţional al Scriitorilor pentru Libertate.

Eugen Ionescu a expus şi desene, litografii şi picturi ale sale în Franţa, SUA, Germania şi Elveţia, a jucat într-un film şi a scris un libret de operă, notează site-ul www.radioromaniacultural.ro.

A murit la 28 martie 1994, la Paris, Île-de-France, în urma unui stop cardiac. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Centenarul naşterii marelui dramaturg Eugen Ionescu a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 2009, pe plan internaţional, sub sigla UNESCO. Tot în 2009 Eugen Ionescu a fost numit membru post-mortem al Academiei Române. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, Cristian Anghelache, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Explicaţie foto din deschidere: 'Zilele Eugen Ionescu', ediţia a XXIII-a, eveniment organizat de Societatea Culturalã ''Eugen Ionescu'' din Slatina (SCEIS), în parteneriat cu Colegiul Naţional 'Sf.Sava' din Bucureşti. (25 nov. 2013)