Convenţia privind interzicerea utilizării, stocarea, producţia şi transferul minelor antipersonal şi distrugerea acestora (cunoscută deopotrivă drept Convenţia de interzicere a minelor antipersonal sau Tratatul minelor antipersonal) reprezintă piatra de temelie la nivelul efortului internaţional de a pune capăt suferinţei şi pagubelor provocate de minele antipersonal, potrivit https://www.apminebanconvention.org.

Întregul proces de conturare a Convenţiei, denumit Procesul Ottawa, a fost rezultatul muncii depuse de Campania Internaţională de Interzicere a Minelor Antipersonal şi a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, în colaborare cu un grup principal de state care erau angajate deopotrivă în ce priveşte interzicerea minelor antipersonal. Procesul a culminat cu adoptarea Convenţiei la 18 septembrie 1997, la Oslo, Norvegia. Semnarea Convenţiei a avut loc în decembrie 1997, la Ottawa, în Canada, iar în prima zi a lunii martie 1999, documentul a intrat în vigoare.

Sursa foto: apminebanconvention.org 

La 3-5 octombrie 1996, la Ottawa, în Canada, s-a desfăşurat ''Conferinţa pentru strategie internaţională: Spre o interzicere a minelor antipersonal''. Cu acel prilej, statele interesate în adoptarea unui astfel de document au primit invitaţia de participare din partea ministrului de externe al Canadei, Lloyd Axworthy, în perspectiva adoptării unui tratat care să interzică aceste tipuri de mine antipersonal şi să ducă la îndeplinire acest demers până în octombrie 1997.

Potrivit documentelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, la conferinţă, cele 50 de state cunoscute drept ''Grupul Ottawa'', au convenit ''să întărească cooperarea şi coordonarea eforturilor pentru obţinerea obiectivelor lor, inclusiv în ce priveşte cea mai rapidă posibilă concluzie pentru un acord internaţional juridic care să interzică minele antipersonal'', declaraţia adoptată de majoritatea statelor participante fiind cunoscută drept Declaraţia de la Ottawa, conform portalului dedicat convenţiei - https://www.apminebanconvention.org.

Următoarea conferinţă în materie a fost organizată în iunie 1997, în Belgia, fiind planificate, de asemenea, câteva reuniuni regionale în Africa, Asia, cele două continente americane şi Europa.

În noiembrie acelaşi an, delegaţia Austriei a transmis, prin intermediul oficiilor sale diplomatice, un proiect de text de convenţie, care avea să fie cunoscut drept proiectul de text austriac. Un grup central de state prietene, care includea Africa de Sud, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Filipine, Irlanda, Mexic, Norvegia şi Ţările de Jos, a sprijinit şi a promovat reuniunile regionale şi forumurile privind acţiunea minelor în perspectiva adoptării unui tratat în orizontul anului 1997.

La 10 decembrie 1996, textul Rezoluţiei 51/45S, care a fost sprijinit de 115 state, a fost adoptat cu 155 de voturi favorabile şi 10 abţineri. Rezoluţia avea scopul ''să urmărească energic obţinerea unui acord internaţional juridic care să interzică utilizarea, stocarea, producţia şi transferul minelor antipersonal, cu obiectivul de a completa negocierile cât mai repede cu putinţă''. Două luni mai târziu, a fost convocată la cererea Austriei o reuniune la nivel de experţi dedicată textului convenţiei. Astfel au început negocierile cunoscute drept Procesul Ottawa. La sfârşitul anului 1997, statele erau antrenate în procesul de negociere pentru interzicerea minelor antipersonal. Pentru obţinerea acestui scop, Austria a preluat rolul de coordonare pentru elaborarea proiectului.

La 12-14 februarie 1997, a fost organizată reuniunea experţilor pentru a determina observaţii pe marginea textului şi pentru intensificarea eforturilor spre o interzicere totală a minelor antipersonal. Diplomatul austriac Thomas Hajnoczi a condus reuniunea de la Viena din 1997 şi a fost figura centrală în cadrul negocierilor purtate de-a lungul Procesului Ottawa. Au fost invitate să participe şi organizaţiile internaţionale cu activitate în domeniu - Organizaţia Naţiunilor Unite, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Campania Internaţională de Interzicere a Minelor Antipersonal. Un aspect pe care aceste propuneri de texte dezbătute pentru viitoarea convenţie nu l-au luat în discuţie a fost legat de măsurile privind sprijinirea supravieţuitorilor exploziilor generate de minele antipersonal. Prin eforturi consistente s-a obţinut înscrierea în textul Convenţiei a unor prevederi privind abordarea extinsă în ce priveşte asistenţa victimelor în urma exploziei minelor antipersonale. În acest fel, prin introducerea acestor prevederi, Convenţia a devenit primul acord multilateral privind controlul armamentelor care aborda şi nevoile umanitare ale victimelor unui anume tip de sistem de armament.

Potrivit documentelor ONU, reuniunea de la Viena din 1997 a evidenţiat clar faptul că problema măsurilor de verificări posibile ar putea genera dezbateri serioase între state, drept pentru care Germania a stabilit găzduirea unei reuniuni guvernamentale care să fie dedicată exclusiv acestei chestiuni. La 24-25 aprilie 1997, reuniunea experţilor de la Bonn a fost organizată pentru a genera discuţiile necesare privind schema de verificare. Germania a redactat proiectul de text intitulat ''Document opţional pentru o posibilă schemă de verificare pentru o convenţie de interzicere a minelor antipersonal'', care a fost prezentat către 121 de state, indică siteul citat - https://www.apminebanconvention.org.

După lucrările acestei reuniuni, Austria a transmis, la 28 aprilie 1997, un proiect de text către grupul central de state, care a fost retrimis Vienei cu numeroase revizuiri. Un nou draft de text a fost pus în dezbatere la 14 mai 1997, la timp pentru conferinţa de la Bruxelles, care a fost stabilită drept formatul oficial de continuarea a lucrărilor Conferinţei de la Ottawa din 1996.

La conferinţa de la Bruxelles, din 24-27 iunie 1997, 154 de state au participat la discuţii, într-un record de participare pe marginea creionării acestui document internaţional pentru coagularea unei convenţii specifice. La încheierea lucrărilor conferinţei, 97 de state participante au semnat declaraţia de la Bruxelles. Acordul exprimat, prin semnarea de către un număr atât de mare de state asupra versiunii de text a convenţiei, a deschis calea către organizarea conferinţei diplomatice de la Oslo în acelaşi an, în septembrie.

Lucrările conferinţei de la Oslo au fost deschise de ministrul afacerilor externe Bjřrn Tore Godal. Conferinţa l-a ales pe ambasadorul J. S. Selebi, reprezentantul permanent al Africii de Sud la organizaţiile şi agenţiile Naţiunilor Unite de la Geneva, să conducă negocierile pe marginea adoptării convenţiei. Reprezentanţii din Belgia, Burkina Faso, Columbia, Malaezia, Mexic, Norvegia, Filipine şi Zimbabwe au fost aleşi vicepreşedinţi ai lucrărilor conferinţei. La nivelul conferinţei, lucrările au fost împărţite în trei grupuri: plenara, comitetul tuturor şi prietenii preşedintelui. La data de 3 septembrie 1997, secretarul general al ONU, Kofi Annan, s-a adresat conferinţei. Ulterior, la 17 septembrie 1997, plenara conferinţei a convenit asupra adoptării textului convenţiei. O zi mai târziu, la 18 septembrie 1997, textul Convenţiei privind interzicerea utilizării, stocarea, producţia şi transferul minelor antipersonal şi distrugerea acestora a fost adoptat în mod formal. A fost înmânat către ministrul de externe norvegian, Bjřrn Tore Godal, după care a fost trimis în Canada pentru semnare.

Convenţia a fost deschisă spre semnare la Ottawa, la 3-4 decembrie 1997 şi la sediul Naţiunilor Unite din New York, la 5 decembrie 1997. A intrat în vigoare la 1 martie 1999, la şase luni după ce cel de-al patruzecilea instrument de ratificare a fost depus la depozitarul convenţiei.

Textul Convenţiei privind interzicerea utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal şi distrugerea acestora, cunoscută drept Convenţia pentru interzicerea minelor antipersonal, este recunoscut de 164 de state ONU, în calitate de state părţi la Convenţie. Dintre acestea, 30 au anunţat că au implementat prevederile Articolului 5, iar alte 33 de state implementează, în prezent, prevederile acestui articol, potrivit www.apminebanconvention.org.

România a ratificat Convenţia la 30 noiembrie 2000, documentul intrând în vigoare la 1 mai 2001. În martie 2004, autorităţile de la Bucureşti au anunţat distrugerea tuturor minelor antipersonal stocate pe teritoriul naţional, respectiv 1.075.074 de mine, potrivit www.apminebanconvention.org.

Statele părţi semnatare ale Convenţiei se reunesc, cu regularitate, prin reprezentanţi desemnaţi pentru analizarea şi evaluarea oricărei chestiuni ce priveşte aplicarea implementării Convenţiei.

La 4 aprilie este marcată Ziua internaţională pentru conştientizarea pericolului reprezentat de minele antipersonal. Celebrarea acestei zile a fost instituită de Organizaţia Naţiunilor Unite la 8 decembrie 2005, prin adoptarea textului Rezoluţiei 60/97, conform www.un.org. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ionela Gavril, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: disarmament.unoda.org