Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înfiinţată la 21 ianuarie 1959, în baza Articolului 19 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având drept rol asigurarea respectării de către statele semnatare ale Convenţiei a obligaţiilor asumate, potrivit https://eachother.org.uk.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este tratatul internaţional unic care a fost semnat la 4 noiembrie 1950 la Roma. A intrat în vigoare în anul 1953 şi a fost ratificat de 46 de state membre ale Consiliului Europei, potrivit https://www.coe.int. Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile civile fundamentale şi politice pentru cetăţenii celor 46 de state membre cât şi pentru toate persoanele cărora li se aplică jurisdicţia sa. Acest document internaţional a fost primul instrument care a produs efecte şi a generat forţa juridică pentru drepturi incluse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument de cristalizare şi punere în practică prin producerea de efecte juridice a drepturilor stabilite în Declaraţia universală a drepturilor omului. Rolul important al acestui document rezidă în faptul că aşează drepturi absolute care nu pot fi încălcate de state, precum dreptul la viaţă sau interzicerea dreptului la tortură, dar şi protejează anumite drepturi şi libertăţi care pot fi restricţionate de lege în anumite condiţii într-o societate democratică, spre exemplu dreptul la libertate şi securitate sau dreptul la respectarea vieţii private şi la dreptul vieţii de familie. O serie de drepturi au fost adăugate prin adoptarea protocoalelor adiţionale, privind în particular abolirea pedepsei cu moartea, protecţia proprietăţii şi dreptul la alegeri libere sau libertatea de mişcare, potrivit portalului Curţii Europene a Drepturilor Omului, https://www.echr.coe.int/.

Sediul Curţii este Clădirea Drepturilor Omului din Strasbourg, proiect al arhitectului britanic Lordul Richard Rogers. De mai bine de şase decenii, Curtea monitorizează respectarea drepturilor omului pentru cei peste 800 de milioane de oameni care trăiesc în 47 de state care au ratificat Convenţia, potrivit https://www.echr.coe.int/.

De-a lungul primilor cincizeci de ani de funcţionare ai Curţii, au fost emise peste 12.000 de sentinţe de judecată, care angajau statele acţionate în judecată şi prin care guvernele au fost obligate să amendeze legislaţia şi practica administrativă în multe domenii. Prin intermediul cazurilor aduse în atenţia Curţii, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a devenit un instrument dinamic şi puternic drept răspuns la noile provocări şi la promovarea continuă a statului de drept şi a democraţiei în Europa, conform https://www.echr.coe.int/.

În 21 ianuarie 1959, primii membri ai Curţii Europene a Drepturilor Omului, cei cincisprezece judecători, au fost aleşi de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, potrivit https://www.echr.coe.int/.

La 23 februarie 1959 a început prima sesiune de lucru a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a desfăşurat până la 28 februarie acelaşi an, potrivit https://www.echr.coe.int. Lucrările primei şedinţe a Curţii au fost prezidate de Lordul Arnold Duncan McNair (Marea Britanie), care a deţinut calitatea de preşedinte a acestui for în perioada 21 ianuarie 1959 - 3 mai 1965. A îndeplinit şi funcţia de judecător al Curţii în perioada 21 ianuarie 1959 - 3 mai 1966.

Cu prilejul acestei prime şedinţe, Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată la 18 mai 1954), unul dintre cele trei organisme responsabile cu aplicarea prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului alături de Comitetul de Miniştri şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a examinat textul Convenţiei şi a dedus o serie de reguli de procedură din textul convenţiei potrivit ''Raportului succint de şedinţă al Curţii de Luni, 23 februarie 1959 (pregătit de secretariat), Strasbourg, 11 Martie 1959''. A fost pus în discuţie documentul H (59) privind alegerea judecătorilor şi au fost prezentate măsurile financiare şi administrative adoptate de către Comitetul de Miniştri. A fost, ulterior, pus în discuţie documentul pregătitor realizat de Directoratul pentru Drepturile Omului asupra Regulilor şi procedurii Curţii (documentul CDH 59). După un schimb de opinii asupra unui set de principii a fost instituit un Grup de lucru, care a transmis Comisiei plenare proiectul de reguli de procedură bazate pe o schiţă preliminară realizată de Secretariat. Cu prilejul celei de-a doua sesiuni, Comisia Plenară a adoptat un proiect cu o serie de amendamente. În documentul CDH (59) Directoratul pentru Drepturile Omului face referiri frecvente la proiectul privind Reglementările Curţii Comunităţilor Europene (''Curtea de la Luxemburg''). Acest document [CDH (59)] făcea anumite referiri şi la schiţele Mişcării Europene din iulie 1949, care includea un draft de statut pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Au fost discutate relaţiile dintre Curte şi Comisie, astfel încât Curtea să ţină cont de numeroasele diferenţe dintre prerogativele şi îndatoririle sale şi cele ale Comisiei. Raporturile dintre aceste două organisme trebuiau stabilite precis, mai ales că printre prerogativele Comisiei se număra şi posibilitatea de a aduce în atenţia Curţii anumite cazuri, indică ''Raportul succint de şedinţă al Curţii de Luni, 23 februarie 1959 (pregătit de secretariat), Strasbourg, 11 Martie 1959''.

S-a discutat, de asemenea, despre necesitatea ca, în calitate de curte regională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să evite pe cât posibil apariţia unor situaţii generatoare de confuzie faţă de Curtea Internaţională de Justiţie, care acţiona ca o curte mondială.

Tot cu acest prilej, s-a convenit asupra principiului ca sediul Curţii să fie în aceeaşi locaţie cu organizaţia Consiliul Europei, fiind dezbătut şi aspectul formulei necesare care să indice statutar acest lucru. A fost discutată posibilitatea aducerii unei dispute în faţa Curţii privind o speţă care să implice două state. În ce priveşte posibilitatea trimiterii la Curte a disputelor juridice altele decât cele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei, Adunarea Consultativă a adoptat în anul 1952 o recomandare pentru stabilirea unei Curţi Europene de Justiţie care să decidă asupra disputelor care apar între două state membre. Însă, guvernele statelor membre nu au acceptat propunerea. Convenţia Europeană pentru reglementări paşnice a disputelor, încheiată în anul 1957, a conferit jurisdicţie în această chestiune Curţii Internaţionale de Justiţie. O altă chestiune pusă în dezbatere a făcut referire la modalitatea de interpretare a prevederilor Articolului 48 al Convenţiei, respectiv soluţionarea unei dispute între un stat semnatar al convenţiei care aduce în faţa Curţii un alt stat care nu a semnat declaraţia cu referire la prevederile Articolului 46 din Convenţie. Ca normă în vigoare, instrumentele internaţionale similare convenţiei cuprind o condiţie expresă sau implicită de reciprocitate în astfel de chestiuni. Însă nu ar exista niciun fel de reciprocitate dacă un stat nu ar putea să avanseze un proces împotriva altuia în faţa Curţii. O astfel de posibilitate nu ar fi compatibilă cu prevederile Articolului 48.

În plus, printre alte numeroase subiecte avansate în dezbatere, în această primă şedinţă a acestui for, membrii Curţii au pus în discuţie posibilitatea emiterii opiniilor consultative, însă răspunsurile au fost negative. Au fost puse în discuţie şi anumite chestiuni procedurale şi pentru definirea exactă a unor termeni folosiţi în exerciţiul Curţii.

La 20 aprilie 1959, a avut loc instalarea oficială a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu ocazia celebrărilor de marcare a zece ani de la înfiinţarea Consiliului Europei, potrivit https://www.echr.coe.int/.

Curtea a adoptat, la data de 18 septembrie 1959, Regulile Curţii în baza cărora îşi desfăşoară activitatea.

Prima sentinţă dată de Curte a fost în cazul Lawless versus Irlanda la data de 14 noiembrie 1960, preşedinte de şedinţă a fost Rene Cassin, potrivit https://www.echr.coe.int şi https://www.legalpost.eu. Cazul a fost adus în atenţia Curţii de către Gerard Richard Lawless, fost membru al IRA, care a fost arestat la data de 11 iulie 1957 în momentul în care intenţiona să călătorească din Irlanda în Marea Britanie, fiind apoi reţinut în baza prevederilor speciale ale detenţiei pe termen nedeterminat fără proces în acord cu Legea din 1940 ''Infracţiuni Împotriva Legii de Stat'', indică https://www.legalpost.eu. Speţa a fost avansată de Lawless în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru încălcarea, de către Guvernul Irlandez, a prevederilor Articolelor 5, 6 şi 7 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privind drepturile la libertate şi securitate, proces echitabil şi a principiului nicio pedeapsă fără încadrare legală. Cea mai importantă chestiune privind cazul Lawless a fost demonstrarea funcţionării Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi în special a Curţii Drepturilor Omului. De îndată ce Curtea a audiat şi a deliberat în primul său caz, întreaga maşinărie înfiinţată pentru apărarea drepturilor garantate de convenţie era în funcţiune. Prin asigurarea acestor drepturi şi prin crearea mecanismului pentru apărarea lor, cincisprezece state membre au fost de acord că un individ are drepturi pe care nici măcar naţiunea sa nu îl poate lipsi şi că apărarea drepturilor omului este o preocupare a comunităţii internaţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului continuă să fie una dintre instituţiile cele mai importante privind protejarea drepturilor omului la nivel internaţional. Veghează la respectarea de către statele membre ale Consiliului Europei a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Curtea este condusă, de la 1 noiembrie 2022, în calitate de preşedinte de Síofra O'Leary (Irlanda), pe durata unui mandat de trei ani, conform https://www.echr.coe.int/. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)