Floarea de colţ (Leontopodium alpinum Cass.) este celebrată de Google pe 5 martie, floare care a devenit un simbol puternic pentru România, fiind declarată "monument al naturii" şi fiind ocrotită prin lege încă din 1933, în rezervaţii naturale.

În ţara noastră poate fi întâlnită în Munţii Maramureşului, Munţii Rodnei, Obcinele Bucovinei, masivele Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Făgăraş, Cozia şi Retezat. Botanistul român Alexandru Borza a făcut, pentru prima oară în 1911, un studiu amănunţit al florii de colţ, el fiind cel căruia i se datorează declararea acesteia ca "monument al naturii".

Este o floare de munte aparţinând familiei Asteraceae, din care fac parte margaretele şi floarea soarelui. O floare delicată, cu petale albe acoperite de perişori mici, catifelaţi, argintii, care îi conferă o notă aparte de gingăşie şi frumuseţe, este o plantă deosebit de rară şi creşte în munţi calcaroşi, pe pajiştile de pe versanţi abrupţi şi însoriţi sau pe stânci, în zonele stâncoase aflate la o altitudine situată între 1.800 şi 3.000 de metri, potrivit "Enciclopediei de etnobotanică românească" de Valer Butură (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979).

Trăsăturile şi aspectul unic al florii au inspirat multe nume, precum Wollblume ("floarea de lână") dată de naturalistul elveţian Konrad Gessner în secolul al XVI-lea sau "Klein Löwenfuss" ("piciorul de leu mic"), "étoile du glacier" ("steaua gheţarului"), "étoile d'argent" ("steaua de argint"), "immortelle des Alpes" ("floarea veşnică a Alpilor") denumiri folosite de diverşi botanişti şi biologi pentru a descrie floarea. Potrivit "Dicţionarului de sinonime", pentru floarea-reginei (Leontopodium alpinum) există şi următoarele denumiri: albumeală, albumiţă, floare de colţ, edelvais, steluţă, floarea-doamnei.

Floarea reginei, originară din stepele Asiei, se găseşte zone muntoase din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpaţi, Pirinei, dar şi din Asia Centrală şi de Est până în Himalaya. Este o specie de plante erbacee, perenă, care, la fel ca şi rudele ei, este considerată drept o floare. În fapt, este o inflorescenţă, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase (între 50 până la 500 de flori mici) şi foarte înghesuite, grupate în două până la 12 capete de flori galbene (capitula), înconjurate de cinci până la 15 frunze albe catifelate (bractee) aranjate în formă de stea. Întreaga plantă şi frunzele din jurul inflorescenţei sunt acoperite de peri lânoşi albi care au rolul de a o proteja împotriva frigului, a uscăciunii şi a radiaţiei ultraviolete.

Planta este lânat-tomentoasă, înaltă de 5-20 cm, cu inflorescenţe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Dacă în România planta ajunge doar până la înălţimea de maximum 20 cm, ea poate creşte în alte ţări până la 50-80 cm. Are în pământ un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, potrivit volumului "Flora mică ilustrată a României" (autori I. Prodan, Al. Buia, Bucureşti, 1966). La suprafaţa pământului formează o rozetă de frunze, din mijlocul cărora se ridică tulpina ce poartă o inflorescenţă numită Calatidiu, de forma unui disc, în care sunt grupate florile. Înfloreşte vara, în iulie-august.

Planta este protejată de legislaţia naţională a unor ţări, precum: Austria, Germania, Italia şi Liechtenstein, potrivit site-ului link.springer.com.

Tradiţional, este considerată un simbol al dragostei, iar bărbaţii îşi demonstrau iubirea aventurându-se pe stâncile munţilor pentru a culege o floare de colţ şi a o dărui apoi fetei dragi. Considerată şi floare a zânelor, reprezintă un simbol al purităţii, curăţeniei, tinereţii. În medicina populară a fost folosită ca remediu antiinflamator.

Legenda românească a florii de colţ este asociată cu momentul naşterii Mântuitorului. Steaua care i-a călăuzit pe magi spre Bethleem şi-a considerat încheiată misiunea şi a dorit să coboare pe pământ. Căutând un loc de odihnă, l-a găsit în Bucegi. În căderea printre stânci, s-a desfăcut în mii de steluţe care au dat naştere florii albe ca lâna, floarea de colţ, conform site-ului https://infolife.ro/.

În Alpi, floarea aduce noroc celor care o găsesc iar legenda spune că originile s-ar afla într-un fulg din lâna unui miel, care a fost lăsat să cadă pe pământ de Fecioara Maria sau în singura lacrimă a Crăiesei Zăpezii căzută după ce muritorul de care s-a îndrăgostit a fost aruncat pe stânci, de spiriduşi. Din lacrima crăiesei s-a născut o steluţă argintie, prima floare de colţ.

Floarea de colţ este atât de apreciată în Elveţia, încât a fost adoptată ca simbol pentru unele dintre cele mai prestigioase organizaţii de stat. De exemplu, în armata elveţiană, insignele pentru cele mai înalte grade sunt sub forma florii de colţ, potrivit site-ului www.houseofswitzerland.org. Este, de asemenea, insigna pentru trupele alpine austriece, germane şi româneşti. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Alexandru Cojocaru)