Scriitorul Haruki Murakami, recompensat în 2023 cu premiul Prinţesa de Asturia pentru Literatură, pentru opera sa literară, s-a născut pe 12 ianuarie 1949 la Kyoto, în Japonia, conform site-ului oficial al autorului, https://www.harukimurakami.com/.

Încă din copilăria sa, pe care şi-a petrecut-o la Kobe, Murakami a fost puternic influenţat de cultura occidentală, în special de muzica şi literatura occidentală. A crescut citind o serie de lucrări ale scriitorilor americani, precum Kurt Vonnegut şi Richard Brautigan, distingându-se astfel de alţi scriitori japonezi prin aceste influenţe occidentale. Este pasionat de muzică atât de mult, încât lucrările sale sunt pline de citate, referinţe şi inspiraţie din lumea muzicii, iar unele dintre ele chiar îşi iau structura în lucrări muzicale. Are o colecţie de peste 10.000 de discuri de vinil, multe dintre ele aflându-se astăzi la Haruki Murakami Library Institute din Tokyo, potrivit https://interlude.hk/.

A studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tokyo, unde şi-a cunoscut soţia, Yoko. Primul său loc de muncă a fost la un magazin de discuri, apoi, cu puţin timp înainte de a-şi termina studiile, Murakami a deschis cafeneaua şi clubul de jazz "Peter Cat", în Kokubunji, Tokyo, notează site-ul https://www.goodreads.com/. În 1991, a fost writing fellow la universităţile Princeton şi Taft din Statele Unite, conform https://www.fpa.es/.

În 1979, a publicat primul său roman "Hear the Wind Sing", care i-a adus Premiul Gunzou pentru noi scriitori, în acelaşi an. Romanul, împreună cu "Pinball, 1973" (1980) şi "A Wild Sheep Chase" (1982, premiul literar Noma New Face), face parte din "The Trilogy of the Rat", potrivit https://www.harukimurakami.com/.

A obţinut succesul editorial în 1987 cu romanul "Norwegian Wood", un titlu preluat din piesa cu acelaşi nume a celor de la The Beatles. Romanul s-a vândut în zece milioane de exemplare în ţara sa şi a fost tradus în 36 de limbi. Romanul a fost ecranizat în 2010, iar filmul s-a bucurat de un succes impresionant în Japonia.

Câteva dintre romanele sale au teme şi titluri care invocă muzica clasică, cum ar fi cele trei cărţi care alcătuiesc "The Wind-Up Bird Chronicle" (1994): "The Thieving Magpie" (după opera lui Rossini), "Bird as Prophet" (după o piesă pentru pian a lui Robert Schumann cunoscută în engleză ca "The Prophet Bird") şi "The Bird-Catcher" (un personaj din opera "The Magic Flute", de Mozart). Pentru alte romane, precum "Norwegian Wood", autorul a preluat titlurile din cântece: "Dance Dance Dance" - 1988 (după cântecul "The Dells", deşi se crede că a fost intitulat după melodia "Beach Boys"), "South of the Border, West of the Sun" - 1992 (prima parte fiind titlul unui cântec de Nat King Cole), conform site-urilor Fundaţia "Prinţesa de Asturia", https://www.fpa.es/, şi https://www.goodreads.com/.

Alte romane: "Hard-Boiled Wonderland and the End of the World" (1985), "Sputnik Sweetheart" (1999), "Kafka on the Shore" (2002), "After Dark" (2004), "1Q84" (2009), "Colorless Tsukuru Tazaki and His Years of Pilgrimage" (2014), "Killing Commendatore" (2017). A tradus din Raymond Carver, Francis Scott Fitzgerald, Truman Capote, JD Salinger şi John Irving.

A publicat colecţii de povestiri scurte - "The Elephant Vanishes" (1993), "After the Quake" (2000), "Blind Willow, Sleeping Woman" (2006, Premiul Internaţional "Frank O'Connor" pentru scurte povestiri - Irlanda), "Men Without Women" (2014), "First Person Singular: Stories" (2020), "Novelist as a Vocation" (2022); un roman ilustrat - "The Strange Library" (2005); mai multe eseuri despre muzică - "Portrait in Jazz" (2001), "Absolutely on Music: Conversations with Seiji Ozawa" (2011), "Furukute sutekina classic records" (2021, "Vintage and Wonderful Classical Music Vinyl"), alături de coautorul Makoto Wada, indică https://www.goodreads.com/.

A scris şi câteva cărţi de non-ficţiune. După cutremurul de la Hanshin şi atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo, din 1995, el a luat interviuri victimelor supravieţuitoare precum şi membrilor cultului religios responsabil pentru atentat şi le-a adunat în volumul "Underground: The Tokyo Gas Attack and the Japanese Psyche", publicat în anul 1997. "What I Talk about When I Talk About Running" (2007) este o colecţie de eseuri personale despre alergare, arată https://www.harukimurakami.com/.

Nuvela sa "Drive my car" din volumul "Men Without Women" (2014) a fost adaptată în 2021 pentru marile ecrane în filmul cu acelaşi titlu. În 2022, pelicula, în regia lui Ryusuke Hamaguchi şi după un scenariu de Hamaguchi şi Takamasa Oe, a câştigat, printre altele, premiul Oscar pentru cel mai bun lungmetraj internaţional şi un premiu BAFTA la categoria cel mai bun film străin, potrivit https://www.imdb.com/.

De-a lungul carierei sale, scriitorul japonez a fost recompensat cu prestigioase titluri şi premii ale literaturii mondiale, precum Premiul Yomiuri (Japonia, 1996), Premiul "World Fantasy" (SUA, 2006), Premiul Asahi (Japoni, 2006), Premiul "Franz Kafka" (Cehia, 2006), Premiul Ierusalim (Israel, 2009), Premiul Internaţional Catalonia (2011), Premiul pentru Literatură "Hans Christian Andersen" (Danemarca, 2016). A fost distins cu Ordinul Artelor şi Literelor de către guvernul spaniol (2009), conform https://www.fpa.es/.

La 24 mai 2023, Haruki Murakami a fost recompensat cu premiul Prinţesa Asturia pentru Literatură, una dintre cele mai prestigioase distincţii din universul hispanic.

Scriitorul japonez figurează cu regularitate pe lista favoriţilor la premiul Nobel pentru literatură. Tradusă în cincizeci de limbi, opera sa, care este în acelaşi timp fantastică, absurdă şi realistă, se întinde de-a lungul a patru decenii şi include 15 romane, precum şi volume de povestiri şi eseuri.

În aprilie 2023, a publicat în Japonia, un nou roman, intitulat "The City and Its Uncertain Walls". O traducere în limba engleză este preconizată să apară în 2024, potrivit https://english.kyodonews.net/. AGERPRES / (Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: Haruki Murakami/Facebook