"Credeau greşit păgânii-odinioară
că-n cerul ei rotindu-se frumoasa
Veneră-aţâţă a iubirii pară;

şi n-o slăveau numai pe ea, crăiasa,
prin jertfe şi prin juruinţi; de-o seamă
străvechea ginte-ntru greşeli-rămas-a

şi pe Diona o slăvea, drept mamă,
şi drept fecior pe Cupidon, crezând
că-i fu de el Didonei înseşi teamă.

Cu numele-i, cu care-ncep cântând,
ei botezară mândra-n ceruri stea
ce-n soare cată, în zori şi-amurg, pe rând.

N-am prins de veste că urcam spre ea;
doar ochii dragi şi puri mă-ncredinţară,
căci mai frumoşi sclipeau în doamna mea

Şi-aşa cum vezi scântei ţâşnind din pară
şi glas din glas auzi când unul ţine
isonul şi-altul urcă şi coboară,

la fel văzui lumini printre lumine
rotindu-se grăbit ori pe-ndelete,
precum vederea-i desfăta în sine.
(...)

Dintâiul şir, slăvind pe Dumnezeu,
cânta 'osanna'-astfel, că-ntru dorinţă
mă cetlui să-l tot aud mereu." - Dante Alighieri, "Divina comedie", Paradisul, Cântul VIII, Cerul al treilea, al Venerei. Spiritele îndrăgostite. Noi dubii ale lui Dante. (Editura Paralela 45, 2005, pp. 578-583)