Compozitorul Pablo Casals s-a născut la 29 decembrie 1876 în El Vendrell, un sat din Catalonia, la aproximativ 70 de kilometri de Barcelona. Tatăl său a fost muzician, dar nu a avut o educaţie muzicală adevărată. Cânta la pian, iar compoziţiile sale aveau graţie şi semnificaţie. A început să studieze pianul la vârsta de patru ani şi a intrat în cor la cinci ani ca a doua voce de sopran. La şapte ani, a început să cânte la vioară. Tatăl său nu i-a permis să atingă orga până când picioarele sale au putut să ajungă la pedale, iar acest lucru s-a întâmplat la vârsta de nouă ani. Într-o vară, nişte clovni călători au venit în orăşelul său. Unul dintre ei avea un instrument, o ţeavă lungă cu o singură sfoară. I-a plăcut acest sunet, aşa că tatăl său i-a făcut un instrument cu o coardă dintr-o tărtăcuţă şi cu el a cântat Ave Maria.

Câţiva ani mai târziu, trei muzicieni talentaţi au venit pentru prima dată în sat - un pianist, un violonist şi un violoncelist. Nu văzuse niciodată un violoncel, momentul fiind unul foarte emoţionant pentru el. Sunetul era atât de profund, atât de uman, încât i-a mărturisit tatălui că vrea să cânte la acest instrument. Tatăl, care era un om foarte modest şi credea că un om nu îşi poate câştiga existenţa fiind muzician, a vorbit cu un prieten care i-a oferit un loc de muncă ca ucenic tâmplar. Mama, însă, s-a opus şi a insistat că fiul său trebuie să fie muzician.

A mers la Barcelona, unde a studiat la Şcoala Municipală. Aici, după o vizită la un magazin vechi de muzică, a început să descopere suitele lui Bach şi a fost foarte uimit că Bach scrisese şase suite doar pentru violoncel. Mai târziu, i s-a oferit un loc de muncă la o cafenea şi obişnuia să cânte muzică live cu un pianist, dar o dată pe săptămână cânta solo. Acestea au fost primele sale concerte. Apoi, un trio respectat din Spania a venit la Barcelona şi a vrut să-l vadă la cafenea. Emoţionaţi să audă un copil cântând la violoncel, au vrut să meargă cu ei la Londra, unde locuiau. Deşi mama sa le-a refuzat oferta, au trimis o scrisoare de recomandare contelui de Morphy. Mai târziu, mama i-a propus să meargă la Madrid şi să folosească scrisoarea adresată contelui de Morphy.

La 17 ani, a fost prezentat reginei Maria Christina. A doua zi, regina i-a oferit o sumă mare de bani din care şi-a cumpărat un apartament în Madrid. Contele de Morphy şi-a dat seama că nu avea o educaţie suficientă pentru a deveni artist. Prin urmare, a început să studieze în fiecare seară din cărţile aflate în biblioteca regelui Alfonso. Avea obligaţia să meargă în fiecare săptămână, o dată la muzeul Prado, şi trebuia să scrie de fiecare dată o expunere pe marginea unei imagini. Trebuia să mai meargă o dată pe săptămână la Parlament să-i audă pe marii oratori. Contele de Morphy a vrut să-l reţină la Madrid pentru a lucra cu el în opera spaniolă, mama însă a intervenit şi a spus că este violoncelist şi că trebuie să aibă o carieră de violoncelist. Avea 23 de ani când a venit la Paris. Parisul era centrul cultural al lumii şi acolo a susţinut o audiţie pentru marele dirijor Charles Lamoroux, care i-a spus: "Eşti unul dintre cei 11. Vei cânta în orchestra mea", potrivit http://pablocasals.com. De la Paris, a început o serie de turnee de concerte care au fost foarte bine primite.

A fost invitat la Londra să cânte pentru regină. Una dintre elevele sale a fost Guilhermina Suggia, care urma să devină o mare violoncelistă. Între timp, s-a îndrăgostit de ea şi s-au căsătorit, dar relaţia lor a fost una furtunoasă şi, în cele din urmă, căsnicia lor s-a destrămat. Casa sa a devenit un salon pentru cercul său de prieteni, format din Henri Bergson, Harold Bauer, Camille Saint-Saens, Enrique Granados şi George Picquart. Cu prietenii săi, Alfred Cortot şi Jacques Thibaud, a format un trio foarte reuşit şi împreună au cântat peste tot în Europa. La Berlin a cunoscut-o pe celebra soprană americană Susan Metcalfe, iar în scurt timp s-au căsătorit. Au susţinut câteva concerte împreună, Pablo Casals fiind acompanitorul ei. După câţiva ani au divorţat.

În 1899, Casals a plecat din nou la Paris, locuind în casa cântăreţei americane Emma Nevada şi a lui Raymond Palmer. La 20 mai 1899, a susţinut un concert de Edouard Lalo la Crystal Palace din Londra, în august 1899 a apărut într-un concert privat în faţa reginei Victoria, iar la 17 decembrie la Paris. În 1900, s-a stabilit la Paris, unde a luat avânt cariera sa de solist, o parte din timp în compania pianistului Harold Bauer. În 1901, tot împreună cu Emma Nevada şi Léon Moreau, cărora li s-a alăturat şi flautistul Daniel Marquesi, a fost într-un turneu în SUA. În 1903, a susţinut un turneu de concerte în America de Sud, iar în 1904 un al doilea turneu în SUA. Cu această ocazie, la 15 ianuarie 1904, a fost invitat să cânte în faţa preşedintelui Theodore Roosevelt la Casa Albă. În anul următor, Casals a cunoscut-o pe violoncelista portugheză Guilhermina Suggia, cu care a avut o relaţie amoroasă care a durat până în 1910.

În anul 1906, a luat fiinţă trioul Cortot-Thibaut-Casals, care şi-a făcut debutul la Lille. În acelaşi an, a călătorit în Rusia, în vederea unor concerte în capitala Sankt Petersburg. Până în anul 1913, a venit anual ca solist în Rusia, cântând uneori alături de Serghei Rahmaninov, Alexander Ziloti şi Alexander Goldenweiser. La 20 octombrie 1909, a fost invitat în cadrul concertelor susţinute de Classical Concert Society, de atunci încolo fiind anual un oaspete al publicului meloman britanic.

Debutul la Viena l-a făcut în 1910 în Marea Sală Musikverein a Filarmonicii din Viena. Au urmat la rând, din nou, Sankt Petersburg, Moscova, iarăşi Viena şi apoi Budapesta. În 1914, a revenit în Statele Unite, unde la 4 aprilie 1914 s-a căsătorit cu soprana Susan Metcalfe. În 1916, a oferit un concert de caritate la Metropolitan Opera pentru copiii prietenului Enrico Granados, dispărut în împrejurari tragice.

În anul 1919, întors la Barcelona, a înfiinţat o orchestră ce i-a purtat numele. În 1920, împreună cu încă un număr de muzicieni cunoscuţi, a înfiinţat aşa numita École Normale de Musique din Paris. La 13 octombrie în acelaşi an a apărut în primul concert al Orchestrei Casals la Palatul Muzicii Catalane, iar în 1922 şi-a făcut debutul de dirijor la New York.

În anul 1927 a efectuat o serie de concerte la Viena, cu prilejul centenarului morţii lui Ludwig van Beethoven. În 1928, a mai susţinut un mic turneu în Statele Unite, incluzând ultimul său concert ca solist în această ţară. În acea perioadă, Casals s-a despărţit definitiv de soţia sa. Mare iubitor al castelelor catalane, în 1932 a prezidat la Tarragona un prim concurs dedicat acestora.

La 18 iulie 1936, în timpul unei repetiţii, a aflat despre revolta militară condusă de Francisco Franco. Când trupele acestuia au ocupat Barcelona, Casals s-a refugiat în Franţa. La 19 octombrie 1938, a cântat la Gran Teatro del Liceo, se pare, ultimul său concert în Catalonia. După înfrângerea taberei republicane şi instaurarea regimului franchist şi-a jurat să nu revină în Spania atâta timp cât nu va fi restabilită democraţia. Pablo Casals a ales tăcerea ca formă de protest împotriva dictaturii lui Franco din Spania.

În Franţa, Casals s-a stabilit în Prades, Catalonia franceză, la poalele muntelui Canigou, aproape de graniţa cu Spania, ducând o viaţă solitară şi modestă. Între anii 1939-1942 a efectuat câteva turnee de recitaluri prin zona neocupată de germani din sudul Franţei şi în Elveţia. În 1950, a apărut din nou în public pentru a lua parte la festivităţile de la Prades în cinstea bicentenarului morţii lui Johann Sebastian Bach. Aceasta a devenit prima ediţie a Festivalului Pablo Casals, la care el a invitat câţiva dintre cei mai mari interpreţi ai timpului, ca de pildă, Clara Haskil, Josef Szigeti, Rudolf Serkin, Isaac Stern şi Marcel Tabuteau.

În 1956, s-a stabilit la San Juan, în Porto Rico. În 1957, a întemeiat o orchestră simfonică, ducând, fără răgaz, o intensă activitate de compozitor şi pedagog. La 13 noiembrie 1961, a luat parte la un concert de muzică de cameră la Casa Albă, la invitaţia preşedintelui John F. Kennedy.

S-a stins din viaţă la 22 octombrie 1973, la San Juan, Porto Rico. AGERPRES/(Documentare - Suzana Cristache Drăgan, editor: Roxana Losneanu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com