Părintele Damian era de loc din judeţul Soroca. Fiind chemat de Hristos, în anul 1937 s-a făcut călugăr în Mănăstirea Noul Neamţ. Între anii 1940-1943 s-a nevoit în Mănăstirea Caldăruşani, întrecând pe mulţi cu ascultarea şi cu smerenia.

A fost hirotonit diacon şi preot la Mănăstirea Antim. Şi a făcut aici desăvârşită ascultare 20 de ani ca paracliser, preot slujitor şi duhovnic renumit. Era cunoscut tuturor părintele Damian, pentru dragostea cu care primea şi odihnea pe fraţi. În aceşti ani a crescut mulţi fii duhovniceşti, învăţându-i pe toţi smerenia şi blândeţea lui Hristos.

În primăvara anului 1970, ieromonahul Damian a fost trimis ca preot şi egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul, de pe malul Iordanului. Deci, plecând cu mare bucurie în Ţara Sfântă, s-a nevoit acolo aproape de Mormântul Domnului.

În vara aceluiaşi an l-a chemat Dumnezeu la veşnica odihnă şi a fost îngropat la biserica lui Zaheu din oraşul Ierihon. ("Patericul Românesc", arhimandrit Ioanichie Bălan; Ediţia a VI-a, revăzută şi îngrijită de arhimandrit Petru Bălan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011)
* * *
Istoria Schitului românesc de la Iordan începe odată cu hotărârea Guvernului Palestinian, la începutul anului 1931, de a împărţi în parcele terenul de pe malul drept al râului Iordan, pentru a le oferi unor comunităţi religioase care, în cel mult doi ani, ar construi acolo o mănăstire, ori un aşezământ religios.

Actul de dobândire a terenului poartă data de 3 ianuarie 1933, o dobândire condiţionată de construirea, în cel mult doi ani, a unui locaş de cult în acel loc, în caz contrar, locul se pierdea, iar autorităţile restituiau taxa plătită.

Problema rămânea ca atare ridicarea unui locaş de cult, fapt pe care îl menţionează şi consulul Marcu Beza în corespondenţa sa adresată patriarhului Miron. În 1935, când se hotărăşte punerea pietrei de temelie a bisericii de la Iordan, patriarhul Miron solicită Patriarhiei Ierusalimului să desemneze un arhiereu care să oficieze slujba. Patriarhia Ierusalimului răspunde acestei solicitări amintind că Biserica Ortodoxă Română nu a obţinut permisiunea canonică de a ridica un locaş de cult la Iordan.

În această situaţie, potrivit celor stabilite de patriarhul Miron, în 25 aprilie 1935, un grup de pelerini români care a venit în Ţara Sfântă, însoţit de episcopul Romanului, Lucian Triteanu, a ajuns pe valea Iordanului şi a participat la ceremonia punerii pietrei de temelie a aşezământului românesc, oficiată de episcopul Lucian.

Lucrările au început imediat, fiind executate de firma arhitectului Andoni Baramki după planul arhitectului Patriarhiei, Dumitru Ionescu-Berechet, contra sumei de 1.200 lire palestiniene, potrivit devizului. La sfârşitul anului biserica era gata, în anul următor fiind realizată şi catapeteasma de către sculptorul Anghel Dima, icoanele fiind pictate de către Dimitrie Belizarie. Mai rămăsese de executat pictura şi de confecţionat mobilierul. Abia în 1966 se încheie contractul cu pictorul Gh. Vânătoru, care începe lucrările în 1968, terminându-le în luna august a aceluiaşi an. Şi astfel, biserica Schitului românesc de la Iordan era pictată şi înzestrată cu toate cele de trebuinţă, în jurul ei se aflau şi câteva chilii, ridicate de-a lungul timpului de vieţuitorii schitului, o grădină de legume o plantaţie de pomi fructiferi.

Între timp, în 1937 patriarhul Miron reluase corespondenţa în vederea obţinerii binecuvântării canonice din partea Patriarhiei Ierusalimului, neobţinând însă un răspuns. În 1951 Patriarhul Justinian, intervine la rândul său pe lângă Patriarhia Ierusalimului în vederea sfinţirii paraclisului românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan, dar nici la această intervenţie nu s-a primit răspuns.

În timpul conflictului armat din iunie 1967, biserica românească de la Iordan ajunge pe teritoriul statului Israel. Starea conflictuală din zona de frontieră a făcut ca vieţuitorii să părăsesc locul, ieroschimonahul Juvenalie Străinu fiind singurul călugăr care a rămas în pustia Iordanului. Fiind bătrân şi singur, a fost trimis din ţară protosinghelul Damian Stogu.

În 1970, părintele Damian rămăsese singurul vieţuitor pe toată valea Iordanului şi, fiind surprins în mijlocul unui schimb de focuri a fost împuşcat. În urma acestui fapt, accesul persoanelor în zonă a fost interzis, aşezământul rămânând definitiv închis şi părăsit, la fel ca celelalte mănăstiri din această zonă cu teren minat.

În 1995, conducătorii Bisericilor care au drept de proprietate asupra locurilor aflate pe valea Iordanului au adresat Statului Israel o cerere prin care se solicită curăţarea zonei de mine, dreptul de a restaura mănăstirile, bisericile şi schiturile aflate în acele locuri sfinte şi accesul clerului şi pelerinilor pe parcursul întregului an. (https://www.jerusalem.ro)

În 2021, cotidianul israelian Haaretz a dedicat un reportaj regiunii Qasr al-Yahud, partea israeliană a Văii Mănăstirilor de pe malul Iordanului, făcea cunoscut, în 24 martie 2021, Agenţia de ştiri Basilica a Patriarhiei Române (https://basilica.ro). Haaretz prezenta fotografii ale Schitului Românesc de la Iordan şi scria că mozaicurile, frescele şi inscripţiile mănăstirilor s-au păstrat intacte în ciuda intemperiilor necruţătoare din Deşertul Iudeei.

Autorităţile israeliene au deschis zona pentru turism înainte de pandemie. În 2019, un milion din cele patru milioane de turişti care au vizitat Israelul au trecut şi pe la Qasr al-Yahud, informa Haaretz, preluat de Basilica. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: fototecaortodoxiei.ro