Domn al Moldovei, ales la 5/17 ianuarie, şi al Ţării Româneşti, ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de vechi boieri moldoveni, potrivit lucrării "Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României" (Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).

A fost educat la pensionul din Iaşi, condus de francezul Victor Cuenim şi, mai târziu, a studiat la Paris, unde a obţinut diploma de bacalaureat în litere (1835). A studiat şi la Pavia şi Bologna. Revenit în ţară, s-a înrolat cadet în armată (sept. 1837 - febr. 1840), apoi a plecat din nou la Paris, pentru aproape doi ani, unde şi-a continuat studiile. În 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Ecaterinei (născută în familia logofătului Mihai Sturdza).

Tablou cu portretul doamnei Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, expus pe un perete în cadrul Muzeului Unirii din Iaşi.

Foto: (c)  ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO 

Începând din 1842, când s-a întors în ţară, şi până în 1859, Alexandru Ioan Cuza a ocupat o serie de funcţii importante în justiţie şi administraţie: preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855 - apr. 1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr. - oct. 1851), pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun .- iul. 1856; febr. - iun. 1857). A fost reintegrat în armată de caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride, cu gradul de sublocotenent (martie 1857) şi avansat, cu totul excepţional, la gradul de locotenent (24 aprilie), căpitan (28 aprilie), maior (3 mai), colonel (august 1858), ajutor al hatmanului (septembrie 1858), potrivit aceleiaşi surse.

Tablou cu portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza expus pe un perete în cadrul Muzeului Unirii din Iaşi.

Foto: (c)  ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO 

Fruntaş al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul şi a semnat, la 27 martie, la hotelul Petersburg din Iaşi, documentul programatic "Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei". A propus, apoi, înarmarea participanţilor pentru a-l forţa pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs. Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată, 13 dintre revoluţionari, inclusiv Cuza, fiind arestaţi şi trimişi sub escortă, la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domnitor, alături de alţi şase revoluţionari, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galaţi, Charles Cunningham, a reuşit să ajungă la Brăila şi de aici, cu paşaport austriac, să treacă în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848.

A organizat la Cernăuţi, în Bucovina, împreună cu Costache Negri, Petrache Cazimir ş.a., Comitetul revoluţionar moldovean (9 iunie 1848), Mihail Kogălniceanu fiind împuternicit cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Izbucnirea epidemiei de holeră l-a determinat să se îndrepte spre Viena; a ajuns la Paris şi, apoi, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii.

Expozitia 'Iasul care Uneste', expozitie dedicata memoriei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la Sala Vasile Pogor a Palatului Roznovanu, sediul Primariei Municipiului Iasi.

Foto: (c)  ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO 

Alexandru Ioan Cuza a devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a Moldovei, având, în paralel, şi o activitate unionistă considerabilă. Amestecul administraţiei în alcătuirea listelor electorale pentru alegerile în Divanul ad-hoc din 1857 l-a determinat pe Cuza să demisioneze din funcţia de pârcălab de Galaţi din cadrul administraţiei caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste.

Ales deputat de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susţinut în Divanul ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei ş.a. În octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei (Ştefan Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastase Panu), a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.

La 5/17 ianuarie 1859, candidând din partea Partidei naţionale, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, de Adunarea Electivă domn al Moldovei. Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranţele care se puneau în noul domn: "Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou (...) Fii dar omul epocii (...), fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi Domnii au fost nepăsători şi răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!", potrivit lucrării "Istoria românilor, Constituirea României moderne" (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei naţionale, dar şi sub presiunea mulţimii, Adunarea Electivă, întrunită la Bucureşti, l-a ales în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.

Domnia lui Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. Alexandru Ioan Cuza a concentrat în mâinile sale politica externă a statului, ceea ce i-a permis, în ciuda existenţei a două guverne şi a două adunări, la Iaşi şi Bucureşti, să desfăşoare o susţinută activitate politico-diplomatică proprie, deşi Principatele continuau să se afle sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Conferinţa reprezentanţilor Puterilor Garante a recunoscut la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în mod excepţional. Turcia şi Austria au recunoscut dubla alegere doar pe timpul domniei lui Cuza. Vizita domnului român la Constantinopol, în septembrie - octombrie 1860, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui şef de stat, a îmbunătăţit raporturile cu sultanul. Alte demersuri politico-diplomatice iniţiate de Cuza, prin trimişii săi, la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut un rezultat pozitiv. Reprezentanţii Porţii Otomane şi ai Puterilor Garante, reuniţi în septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de consolidare a Unirii. Acest fapt i-a permis lui Cuza să deschidă la Bucureşti, singura capitală a ţării, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, şedinţa primului Parlament al României (denumirea oficială a noului stat): "Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată... Alesul vostru Vă dă astăzi o singură României", potrivit lucrării "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Recunoaşterea unirii politico-administrative a Principatelor a determinat şi crearea primului guvern al României (22 ian./3 febr. 1862 - 8/20 iunie 1862), ce cuprindea reprezentanţi ai grupărilor conservatoare moldovene şi muntene, în frunte cu Barbu Catargiu. A urmat guvernul condus de Nicolae Kretzulescu (1862-1863; 1865-1866).

În special cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri (12/24 oct. 1863 - 26 ian./7 febr. 1865), domnitorul Cuza a reuşit implementarea mai multor reforme radicale de mare importanţă pentru noul stat: Legea secularizării averilor mănăstireşti (17/29 dec. 1863), prin care atât moşiile mănăstirilor pământene, cât cele aparţinând mănăstirilor închinate "Locurilor sfinte" (cca 25% din suprafaţa ţării) reintrau în stăpânirea statului şi în circuitul economic naţional; Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (24 ian./5 febr. 1864); Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat prezidat de domnitor (13/25 febr. 1864), în atribuţia căruia intra elaborarea, la cererea guvernului, de proiecte de legi, fiind consultat, totodată, asupra tuturor proiectelor de legi promovate de guvern; Legea referitoarea la organizarea comunelor urbane şi rurale (2/14 apr. 1864); o nouă Lege electorală (2/14 iul. 1864) ş.a. În plan extern, România a aderat, la 5/17 iunie 1865, la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris, statul român afirmându-se astfel ca subiect de drept internaţional, alături de statele suverane.

Vernisajul expozitiei 'Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la nastere', organizata de Academia Romana si Biblioteca Academiei Romane.

Foto: (c)  ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO 

Conservatorii, majoritari în Cameră, au respins proiectul legii rurale, care prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu pământurile pe care le aveau în folosinţă, în schimbul unei despăgubiri acordate proprietarilor. În aceste condiţii, Alexandru Ioan Cuza a decretat, la sugestia lui Mihail Kogălniceanu, dizolvarea Adunării Elective a României (lovitura de stat de la 2/14 mai 1864) şi a supus aprobării poporului, prin plebiscit (organizat între 10/22 şi 14/26 mai 1864), o nouă constituţie, numită prudent "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858". Acesta a fost aprobat de Poartă şi de Puterile garante în urma vizitei domnitorului la Istanbul (24 mai/5 iun. - 8/20 iun. 1864).

Expoziţia '164 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza', organizată de Muzeul Naţional Cotroceni şi Muzeul Naţional 'Regele Ferdinand I', la Muzeul Cotroceni.

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO 

În contextul nou creat, Alexandru I. Cuza a promulgat printr-un decret, la 14/26 august 1864, Legea rurală, care a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865. Legea rurală îi elibera pe ţărani de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, pământul expropriabil fiind limitat la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 de familii de ţărani; loturile, având dimensiuni diferite în Muntenia şi Moldova, nu puteau fi înstrăinate timp de 30 de ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că au fost numeroase tergiversări, împotriviri, falsuri, dar şi pentru că nu exista un regulament unitar.

Vernisajul expoziţiei 'Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere', din 11 martie 2020, organizată de Academia Română şi Biblioteca Academiei Române.

Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FOTO 

Promulgată la 5/17 decembrie 1864, după numeroase discuţii şi amânări, Legea instrucţiunii (intrată în vigoare din septembrie 1865) a stat timp de peste trei decenii la baza învăţământului românesc. Învăţământul a devenit unitar în întreaga ţară, cu trei forme de studiu: primar, de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar (şapte ani) şi universitar (trei ani). Numeroase instituţii de învăţământ au fost înfiinţate între 1860-1865, între care: universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Conservatorul, şcolile de bele-arte, de poduri şi şosele, de silvicultură, Şcoala veterinară (Bucureşti), Societatea română de ştiinţe (Bucureşti) ş.a.

În plan extern, deranjată de politica lui Cuza, care susţinea mişcările celor aflaţi sub stăpânirea celor trei imperii, Rusia a început să-şi manifeste ostilitatea faţă de Unire şi să încurajeze diversele tendinţe separatiste. Pe plan intern, poziţia lui Cuza s-a deteriorat, împotriva sa formându-se aşa-numita "monstruoasa coaliţie" a tuturor nemulţumiţilor, în care se regăseau cei care îl acuzau de o conduită prea moderată, cum erau liberalii radicali, a conservatorilor moldoveni nemulţumiţi de atingerea proprietăţii prin legea rurală, a acelora care acuzau dezordinea din finanţe, nepăsarea de la sate, după reforma agrară. La toate acestea s-a adăugat declaraţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe care o făcuse în mai multe rânduri, potrivit căreia el era "depozitarul unei coroane care aparţine altuia". Momentul abdicării a fost mereu amânat, fiind influenţat de oamenii din jurul său, notează volumul "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Mormântul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) aflat în Biserica 'Trei Ierarhi' din Iaşi

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO  

Începând din iunie 1865, mai mulţi oameni politici, precum I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Ghica, Gr. Brâncoveanu, C. Brăiloriu, D. Ghica, At. Panu, Gh. Ştirbei, au semnat un legământ - "pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi". La 17 decembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza şi-a exprimat dorinţa de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin.

Silit să abdice la 11/23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a plecat în exil, în Germania. S-a stabilit la Heidelberg, unde a şi murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Osemintele sale au fost aduse în România şi au fost înhumate pe moşia sa de la Ruginoasa. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor onlineŞ Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere:  Expoziţia 'Iaşul care Uneşte', expoziţie dedicată memoriei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la Sala Vasile Pogor a Palatului Roznovanu, sediul Primăriei Municipiului Iaşi.