Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), adoptat la 11 decembrie 1997, în Japonia, a fost deschis spre semnare în perioada 16 martie 1998 - 15 martie 1999 la sediul ONU din New York, potrivit https://eur-lex.europa.eu şi https://unfccc.int. Până la acea dată, Protocolul de la Kyoto primise 84 de semnături, conform https://unfccc.int.

Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), adoptată la New York la 9 mai 1992, a reprezentat instrumentul fundamental pentru gestionarea problematicii schimbărilor climatice (ratificată de România prin Legea nr. 24/1994), conform www.mae.ro.

În conformitate cu articolul 22 al documentului Protocolului de la Kyoto, acesta a fost supus ratificării, acceptării, aprobării sau aderării de către părţile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC). De asemenea, participanţii la convenţie care nu au semnat Protocolul de la Kyoto puteau adera la acesta în orice moment, conform https://unfccc.int.

Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, în conformitate cu Articolul 23 al documentului. Acordul a fost ratificat, în timp, de 191 de state şi o organizaţie economică regională.

CCONUSC a inclus reglementări clare privind modalităţile de reducere a gazelor cu efect de seră (GES), stabilind perioade de îndeplinire a ţintelor şi fiind înlocuit de Acordul de Paris în 2021. SUA nu s-au alăturat niciodată Protocolului, iar Canada a părăsit acordul înainte de finalul primei perioade, conform www.myclimate.org.

În prima perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto (2008-2012), ţările participante şi-au asumat responsabilitatea să reducă emisiile de gaze cu efect de seră (GES) cu o medie de 5% comparativ cu nivelurile din anul 1990. UE şi statele sale membre - 15 la acel moment - s-au angajat să realizeze o reducere cu 8% pentru blocul comunitar în ansamblu, potrivit https://eur-lex.europa.eu.

Potrivit protocolului, părţile semnatare trebuie să îşi îndeplinească obiectivele în principal prin măsuri naţionale. Cu toate acestea, protocolul le-a oferit, de asemenea, şi trei mecanisme de piaţă ca mijloace suplimentare de a-şi atinge obiectivele: comercializarea certificatelor de emisii între părţile semnatare ale protocolului; punerea în aplicare în comun a unor proiecte între aceste părţi; mecanismul de dezvoltare nepoluantă (cu părţile care nu au semnat protocolul). Conform protocolului, emisiile reale ale părţilor sunt monitorizate şi se păstrează o evidenţă exactă a tranzacţiilor desfăşurate.

Conform www.myclimate.org, ţinta de reducere a emisiilor pentru prima perioadă a fost atinsă. De exemplu, cele 15 ţări din UE la acel moment, inclusiv Elveţia, care se angajaseră la o reducere medie de 8%, au reuşit o reducere de 11,7% comparativ cu nivelul din 1990. Totuşi, SUA sau ţări emergente, precum China, Mexic, Brazilia şi India, şi-au crescut constant emisiile de CO2 în aceeaşi perioadă. Până în 2010, emisiile globale de gaze cu efect de seră crescuseră cu aproximativ 29% faţă de 1990.

Pentru a asigura continuitatea dintre finalul din 2012 al primei perioade a Protocolului de la Kyoto şi începutul noului acord global - Acordul de la Paris - în 2020, la conferinţa de la Doha privind schimbările climatice, desfăşurată în decembrie 2012, a fost adoptat un amendament la Protocolul de la Kyoto. Prin stabilirea celei de-a doua perioade, adică extinderea Protocolului de la Kyoto până în 2020, s-a dorit şi creşterea ţintelor de reducere a emisiilor.

În a doua perioadă de angajament (2013-2020), ţările participante au convenit să îşi reducă emisiile de GES cu cel puţin 18% faţă de nivelurile din 1990. UE, statele sale membre şi Islanda au convenit să atingă un obiectiv de reducere de 20% care să fie îndeplinit în comun. Totuşi, au fost contestate amploarea şi distribuţia viitoarelor reduceri de gaze cu efect de seră, precum şi includerea ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare în angajamentele de reducere, notează www.myclimate.org. Această a doua perioadă de angajament urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 144 de semnatari ai Protocolului de la Kyoto au acceptat-o. Odată cu semnătura Nigeriei, la 2 octombrie 2020, a intrat în vigoare aproape simbolic pentru câteva ore la sfârşitul anului 2020, arată sursa citată.

Acordul de la Paris este primul document cu caracter universal în domeniul schimbărilor climatice, care impune obligaţii juridice tuturor părţilor pentru realizarea obiectivului de limitare a creşterii temperaturii medii globale sub 2 grade Celsius faţă de nivelul din perioada pre-industrială, avându-se în vedere eforturi suplimentare pentru ca această limită să fie de 1,5 grade Celsius. Acordul de la Paris privind schimbările climatice a fost adoptat la 12 decembrie 2015, în cadrul Conferinţei Părţilor de la Paris (COP21) şi a intrat în vigoare la data de 4 noiembrie 2016. România a ratificat Acordul de la Paris prin Legea nr. 57/2017, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2017.

Contribuţia UE şi a statelor sale membre pentru realizarea obiectivelor Acordului de la Paris este reprezentată de obiectivul neutralităţii climatice până în 2050, respectiv de ţinta de reducere, la nivelul anului 2030, a emisiilor interne UE de gaze cu efect de seră cu cel puţin 55% faţă de 1990 (Concluziile Consiliului European din decembrie 2020). România susţine cooperarea globală pentru gestionarea schimbărilor climatice şi implementarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, a Acordului de la Paris privind schimbările climatice şi a Convenţiei - Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, potrivit www.mae.ro. AGERPRES/(Documentare - Roxana Losneanu, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.britannica.com